asta, că aş fi vrut să fie mort. Când m-a adus acasă, mama m-a luat în braţe şi a început şi ea să plângă. Spunea lucruri pe care nu le înţelegeam, pentru că bălmăjea atât de tare cuvintele. Aşa că tata m-a dus sus, în camera mea şi m-a aşezat în faţa oglinzii. Mi-a întins o foarfecă şi mi-a spus calm să îmi tai tot părul. M-a privit în timp ce mă tundeam. Nu am ieşit din casă săptămâni în şir. Şi când am făcut-o, am auzit numai şoapte în spatele meu sau doar îmi imaginam că le aud peste tot pe unde mă duceam. Asta se întâmpla acum patru ani, la trei mii de mile distanţă, iar eu tot le mai aud.

— Să-i ia dracu’! am zis.

A scos un sunet, nici plâns, nici râs.

— Când ţi-am povestit, la telefon, în noaptea de khastegari, eram sigură că o să te răzgândeşti.

— Nici o şansă, Soraya.

A zâmbit şi m-a luat de mână.

— Sunt atât de norocoasă că te-am găsit! Eşti atât de diferit de orice alt afgan pe care l-am cunoscut.

— Hai să nu mai vorbim despre asta niciodată, OK?

— OK.

Am sărutat-o pe obraz şi am ieşit din curbă. În timp ce conduceam, mă întrebam de ce sunt diferit. Poate pentru că fusesem crescut de un bărbat; nu crescusem printre femei şi nu fusesem expus direct dublului standard cu care societatea afgană îşi trata membrii. Poate pentru că Baba fusese el însuşi un tată afgan atipic, un liberal care trăise după propriile reguli, un rebel care nesocotise sau urmase regulile societăţii după cum considera el că îi folosesc sau nu.

Dar cred că, în mare parte, motivul pentru care nu-mi păsa de trecutul Sorayei era că îl aveam pe al meu. Ştiam foarte bine ce înseamnă să ai regrete.

 

La scurt timp după moartea lui Baba, Soraya şi cu mine ne-am mutat într-o garsonieră din Fremont, la doar câteva străzi depărtare de casa generalului şi a Khalei Jamila. Părinţii Sorayei ne-au cumpărat o canapea de piele maro şi un serviciu de farfurii Mikasa, ca daruri de casă nouă. Generalul mi-a mai făcut cadou o maşină de scris IBM nou-nouţă. În cutie strecurase un bileţel scris în farsi:

 

Amir jan,

Sper să descoperi multe povestiri pe tastele astea.

Generalul Iqbal Taheri

 

Am vândut dubiţa Volkswagen a lui Baba şi nu am mai călcat niciodată în piaţa de vechituri. În fiecare vineri mergeam la mormântul lui; uneori, găseam un buchet proaspăt de frezii şi ştiam că Soraya fusese şi ea pe acolo.

Soraya şi cu mine am intrat în rutină şi am început să ne bucurăm de micile miracole ale vieţii de oameni căsătoriţi. Foloseam aceeaşi periuţă de dinţi şi şosete, ne dădeam unul celuilalt ziarul de dimineaţă. Ea dormea pe partea dreaptă a patului, eu o preferam pe cea stângă. Ei îi plăceau pernele moi, iar mie, cele tari. Ea ronţăia cerealele uscate, ca atare, şi bea laptele după aceea.

Am fost admis la San Jose State University în vara aceea şi m-am hotărât să îmi iau licenţa în literatură engleză. Mi-am luat o slujbă de paznic, în schimburi, la un depozit de mobilă din Sunnyvale. Era o muncă extrem de plictisitoare, dar avea un avantaj de necontestat: la şase seara, când toată lumea pleca şi umbrele începeau să se aştearnă printre canapelele învelite în folie protectoare şi aşezate unele peste altele până în tavan, îmi luam cărţile şi caietele şi mă apucam de studiat. În biroul mirosind a esenţă de pin mi-am început şi primul roman.

Soraya mi s-a alăturat la San Jose State University în anul următor şi, spre supărarea tatălui ei, s-a înscris la specializarea învăţământ.

— Nu ştiu de ce îţi iroseşti talentul în felul ăsta, a zis generalul într-o seară, la masă. Amir jan, ştiai că în liceu avea numai zece? Se întoarse spre ea: O fată inteligentă ca tine ar putea deveni avocată sau politolog. Şi, Inshallah, când Afganistanul va fi din nou liber, ai putea contribui la scrierea noii constituţii. Ar fi nevoie de tineri afgani talentaţi, ca tine. Poate ţi-ar oferi chiar un post de ministru, având în vedere din ce familie te tragi.

Am observat expresia încordată de pe faţa Sorayei:

— Nu mai sunt o fetiţă, Padar, sunt femeie măritată. Şi-apoi, vor avea nevoie şi de profesori.

— Oricine poate să predea!

— Mai este orez, Madar? a întrebat Soraya.

După ce generalul s-a scuzat ca să meargă la o întâlnire cu nişte prieteni în Hayward, Khala Jamila a încercat s-o consoleze pe Soraya:

— Îţi vrea binele, a zis ea. Vrea să ai succes.

— Ca să se laude în faţa prietenilor cu fata lui, avocata? Altă medalie pentru general, a zis Soraya.

— Ce prostii mai spui şi tu!

— Succesul, a şuierat Soraya. Măcar eu nu-s ca el, să stau, în timp ce alţii se luptă cu Shorawi, şi pe urmă să aştept să se aşeze praful bătăliei, ca să mă pot muta înapoi şi să-mi cer mica slujbă în guvern. Poate că nu se plăteşte prea bine în învăţământ, dar asta e ceea ce vreau să fac! E ceea ce iubesc şi oricum e mult mai bine aşa, decât să trăiesc din ajutorul social, că tot veni vorba.

Khala Jamila şi-a muşcat buzele:

— Dacă te aude spunând aşa ceva, n-o să-ţi mai vorbească niciodată.

— Nu te teme, a răbufnit Soraya, aruncându-şi şerveţelul în farfurie. N-o să-i rănesc preţiosul orgoliu.

 

În vara anului 1988, cu vreo şase luni înainte ca sovieticii să se retragă din Afganistan, mi-am terminat primul roman, o poveste despre un tată şi un fiu din Kabul, compusă în mare parte la maşina de scris pe care o primisem de la general. Am trimis scrisori de prezentare mai multor agenţii literare şi am fost uluit într-o zi de august, când am deschis cutia poştală şi am găsit un răspuns de la o agenţie din New York. Îmi cereau să le trimit manuscrisul, ceea ce am şi făcut, chiar a doua zi. Soraya a depus un sărut pe manuscrisul împachetat cu grijă, iar Khala Jamila a insistat să îl trecem pe sub Coran. Mi-a spus că dacă manuscrisul meu o să fie acceptat spre