Nimeni nu avea voie să intre la el sau să bată la uşă. Uneori ieşea îmbrăcat în costumul lui gri, mirosind a somn şi a aşternuturi, cu ochii umflaţi şi injectaţi. Am aflat de la Soraya că el şi Khanum Taheri dormeau în camere separate de când se ştia ea. Am aflat că putea să fie rău, ca atunci când gusta o înghiţitură din qurma pe care soţia i-o aşezase pe masă şi ofta, dând-o la o parte.

— Îţi fac altceva de mâncare, zicea atunci Khanum Taheri, dar el o ignora, se îmbufna şi mânca pâine cu ceapă. Asta o înfuria pe Soraya, iar pe mama ei o făcea să plângă. Soraya îmi zisese că tatăl ei ia antidepresive. Am aflat că îşi întreţinea familia din ajutorul social, fără să se fi angajat vreodată de când veniseră în America. Prefera să încaseze cecul emis de guvern decât să se degradeze făcând o muncă nedemnă de poziţia lui – considera piaţa de vechituri doar un hobby, un loc unde te duci să te întâlneşti cu amicii afgani. Generalul credea că, mai devreme sau mai târziu, Afganistanul avea să fie eliberat, monarhia reinstaurată şi serviciile lui necesare din nou. Aşa că, în fiecare zi, îşi punea costumul lui gri, îşi întorcea ceasul de buzunar şi aştepta.

Am mai aflat că, pe vremuri, Khanum Taheri – căreia îi spuneam acum Khala Jamila – fusese renumită în Kabul pentru vocea ei minunată. Deşi talentată, nu cântase niciodată ca profesionistă – am auzit că interpreta desăvârşit cântece populare, ghazal, chiar şi raga, care erau de obicei rezervate bărbaţilor. Dar, oricât de mult îi plăcea generalului muzica – avea chiar o impresionantă colecţie de casete cu ghazal-uri clasice interpretate de cântăreţi afgani şi hinduşi – era de părere că interpretarea cântecelor trebuia lăsată în seama celor care nu au o reputaţie de pierdut. Să nu cânte în public fusese una din condiţiile pe care generalul i le pusese încă de când se căsătoriseră. Soraya mi-a spus că mama ei ar fi vrut să ne cânte la nuntă, măcar un singur cântec, dar generalul îi aruncase doar o privire şi „problema” se rezolvase de la sine. Khala Jamila juca la loto o dată pe săptămână şi se uita în fiecare seară la Johnny Carson. Îşi petrecea ziua în grădină, îngrijindu-şi trandafirii, viţa-de-vie, muşcatele şi orhideele.

După ce m-am căsătorit cu Soraya, florile şi Johnny Carson au trecut pe locul doi. Eu eram noua bucurie din viaţa Khalei Jamila. Spre deosebire de felul de a fi reţinut şi oficios al generalului – care nu mă corectase când continuasem să-i spun „sahib general” –, Khala Jamila nu făcea nici un secret din faptul că mă adoră. În primul rând, îi ascultam răbdător lista interminabilă de boli, un lucru la care generalul făcuse demult urechea toacă. Soraya mi-a mai zis că, de la infarct, orice bătaie neregulată a inimii era un nou „infarct”, orice junghi prin oase era artrită reumatoidă, iar dacă i se zbătea ochiul, era hemipareza care însoţeşte atacul de cord. Îmi amintesc când Khala Jamila mi-a zis prima oară că are un nodul în gât:

— O să mă învoiesc de la şcoală mâine şi te duc la doctor, i-am zis, la care generalul a zâmbit şi mi-a răspuns:

— Păi, în cazul ăsta ar fi bine să pui cartea în cui, bachem. Fişele medicale ale lui Khala seamănă cu opera lui Rumi: pot fi legate în mai multe volume.

Dar nu era doar faptul că găsise pe cineva care să-i asculte monologurile despre boală. Cred cu tărie că şi dacă aş fi luat o puşcă şi aş fi pornit într-o expediţie de măcelărire a unor nevinovaţi, tot m-aş fi bucurat de dragostea ei fără rezerve. Pentru că îi vindecasem inima de cea mai grea boală. Îi spulberasem teama cea mai mare, teama oricărei mame afgane: că nici un khastegar onorabil nu-i va cere mâna fiicei ei. Că fata ei va îmbătrâni singură, fără soţ şi fără copii. Orice femeie are nevoie de un bărbat. Chiar dacă acesta ucide cântecul din ea.

Şi tot de la Soraya aflasem detaliile întâmplării din Virginia.

Eram la o nuntă. Unchiul Sorayei, cel care lucra pentru INS, îşi căsătorea fiul cu o fată afgană din Newark. Nunta a avut loc în acelaşi restaurant unde, în urmă cu şase luni, ne căsătoriserăm şi noi – unde sărbătoriserăm awroussi. Stăteam într-un grup mare de nuntaşi, privind cum mireasa primeşte inelul de la familia mirelui, când fără să vrem am auzit două doamne de vârstă mijlocie vorbind chiar în spatele nostru:

— Ce mireasă frumoasă, a zis una dintre ele. Uită-te la ea, e atât de maghbool, ca luna.

— Da, zisese cealaltă. Şi fără de pată, pe deasupra. Virtuoasă, nu a avut nici un prieten.

— Ştiu. Bine a făcut băiatul că n-a luat-o pe verişoară-sa.

Soraya a izbucnit în plâns pe drumul de întoarcere spre casă. Am tras Fordul pe dreapta, imediat după o curbă de pe Fremont Boulevard şi am oprit chiar în lumina unui felinar.

— E în regulă, i-am spus, dându-i părul pe spate. Cui crezi că îi pasă?

— E atât de al naibii de nedrept, a lătrat ea.

— Mai bine uită.

— Fiii lor merg în cluburi de noapte, în căutare de „prospături” şi îşi lasă prietenele însărcinate, fac copii din flori şi nimeni nu zice un cuvinţel. Oh, doar sunt bărbaţi şi se distrează şi ei! Eu am făcut o singură greşeală şi, dintr-o dată, toată lumea vorbeşte de nang şi namoos, iar eu trebuie să rabd să mi se arunce asta în faţă tot restul vieţii!

I-am şters cu degetul o lacrimă de pe linia maxilarului, chiar deasupra semnului ei din naştere.

— Nu ţi-am spus că tatăl meu a apărut cu o armă în noaptea aceea. I-a spus… că are două gloanţe pe ţeavă, unul pentru tipul ăla şi unul pentru el însuşi, dacă nu vin acasă. Eu urlam, îl făceam pe tata în tot felul şi îi ziceam că n-o să mă poată ţine închisă veşnic, că aş fi vrut să fie mort.

Lacrimile i se adunau sub pleoape.

— Chiar i-am spus