pe măsuţa de cafea, chiar lângă canapeaua pe care stătea Baba întins, acoperit cu o pătură de lână. Baba mă privea cum glumesc cu Sharif, cum îmi împletesc degetele cu ale Sorayei sau îi dau o buclă pe după ureche. Parcă îl zăream zâmbind în sinea lui, la fel de larg ca însuşi cerul nopţii din Kabul, când tremurau plopii şi cântecul greierilor din grădină umplea întunericul nopţii.

Chiar înainte de miezul nopţii, Baba ne-a rugat să-l ajutăm să meargă la culcare. Soraya şi cu mine i-am pus braţele pe după umerii noştri, apoi l-am cuprins de spate şi l-am ridicat încet. Când l-am aşezat dincolo, pe pat, a rugat-o pe Soraya să îi stingă veioza de la căpătâi. Ne-a spus să ne aplecăm şi ne-a dat fiecăruia o sărutare.

— O să vin să îţi aduc morfina şi un pahar de apă, Kaka jan, a spus Soraya.

— Nu, nu în seara asta, a răspuns Baba. În seara asta nu mă doare nimic.

— OK, a zis ea. L-a învelit şi am închis uşa în urma noastră.

Baba nu s-a mai trezit niciodată.

 

Toate locurile de parcare de lângă moscheea din Hayward erau ocupate. Pe spaţiul verde din spatele clădirii, automobile şi SUV-uri erau înghesuite pe mai multe rânduri. Oamenii trebuiau să caute la mai multe străzi distanţă ca să găsească un loc de parcare.

Zona destinată bărbaţilor, în moschee, era o încăpere de formă pătrată, acoperită cu carpete afgane şi presărată cu saltele subţiri aşezate în rânduri paralele. Bărbaţii îşi lăsau încălţămintea la intrare şi se aşezau pe saltele, cu picioarele încrucişate. Un mullah recita la microfon surrah din Coran. Eu m-am aşezat lângă uşă, poziţia tradiţională a membrilor familiei celui decedat. Generalul Taheri stătea chiar lângă mine.

Prin uşa deschisă, puteam vedea rândurile de maşini parcate, cu soarele bătându-le în parbriz. Din unele se dădeau jos bărbaţi în costume închise la culoare şi femei în rochii negre, cu capul acoperit de tradiţionalul hijab.

În timp ce în încăpere răsunau cuvintele Coranului, m-am gândit la vechea poveste cu Baba care se luptase cu ursul negru, în Baluchistan. Baba se luptase toată viaţa cu urşii. Îşi pierduse soţia de tânăr. Crescuse singur un fiu. Îşi părăsise patria mult iubită, în care se născuse – watan a lui. Avusese parte de sărăcie. Umilinţă. În cele din urmă, sosise un urs pe care nu l-a mai putut birui. Dar chiar şi în lupta asta, pierduse după regulile lui.

După fiecare rundă de rugăciuni, grupuri de oameni îndoliaţi făceau coadă la ieşire, salutându-mă şi prezentându-şi condoleanţele. Le strângeam îndatoritor mâinile. Pe mulţi dintre ei abia dacă îi cunoşteam. Le zâmbeam politicos, mulţumindu-le pentru cele spuse şi pentru gândurile pe care i le adresau lui Baba.

— … m-a ajutat să-mi construiesc o casă în Taimani…

— … să se odihnească în pace…

— … nu aveam la cine să apelez, iar el m-a ajutat şi mi-a împrumutat bani…

— … mi-a făcut rost de slujbă… de-abia mă cunoştea…

— … ca un frate mi-a fost…

Îi ascultam şi îmi dădeam seama cât de mult din ceea ce eram şi fiinţa mea întreagă se datorau felului în care mă modelase Baba, aşa cum îi modelase şi pe ceilalţi, rămânându-le în amintire. Întreaga mea viaţă fusesem „băiatul lui Baba“. Acum, el nu mai era. Baba nu îmi va mai arăta calea de urmat; trebuia să mi-o aflu singur.

Gândul ăsta m-a speriat de moarte.

Mai devreme, la mormântul din mica porţiune de cimitir destinată musulmanilor, privisem cum îl coboară pe Baba în pământ. Mullahul începuse să se certe cu cineva în legătură cu ayat-ul corect ce trebuia recitat la mormânt. Ar fi ieşit cu scandal, dacă nu ar fi intervenit generalul Taheri. Mullahul a ales în cele din urmă un ayat şi l-a recitat, uitându-se urât la celălalt tip. Am privit cum se aruncă prima lopată de pământ şi am plecat. M-am dus în cealaltă parte a cimitirului. M-am aşezat la umbra unui arţar roşu.

Acum, după ce ultimul dintre cei prezenţi şi-a prezentat condoleanţele, moscheea s-a golit; nu mai era decât mullahul care decupla microfoanele şi punea Coranul în învelitoarea lui. Am ieşit împreună cu generalul, în lumina târzie a soarelui de după-amiază. Am coborât treptele şi am trecut pe lângă un grup de bărbaţi care povesteau ceva, învăluiţi în nori de fum de ţigară. Auzeam frânturi de conversaţie: un meci de fotbal în Union City săptămâna viitoare, un restaurant afgan nou în Santa Clara. Viaţa mergea înainte, lăsându-l deja pe Baba în urmă.

— Cum te simţi, bachem? m-a întrebat generalul Taheri.

Mi-am încleştat dinţii. Mi-am înghiţit lacrimile care ameninţaseră toată ziua să dea năvală.

— Mă duc s-o caut pe Soraya, am zis.

— Bine.

M-am îndreptat spre zona din moschee unde erau femeile. Soraya stătea pe scări împreună cu mama ei şi două doamne pe care le-am recunoscut vag de la nuntă. I-am făcut semn. I-a spus ceva mamei ei şi a venit spre mine:

— Putem să mergem?

— Bineînţeles. M-a luat de mână.

Ne-am plimbat în tăcere, pe o alee de pietriş şerpuitoare, mărginită de un gard viu pitic. Ne-am aşezat pe o bancă şi am privit un cuplu în vârstă îngenuncheat în faţa unui mormânt aflat la câteva rânduri mai încolo. Puneau un buchet de margarete pe piatra de mormânt.

— Soraya?

— Da?

— O să-mi fie dor de el.

Şi-a pus mâna la mine în poală. Chila lui Baba a strălucit pe inelarul ei. În spatele ei, îi vedeam pe cei veniţi la înmormântarea lui Baba, urcându-se în maşini şi înscriindu-se în traficul de pe Mission Boulevard. Curând aveam să plecăm şi noi şi, pentru prima oară, Baba avea să rămână singur-singurel.

Soraya m-a tras spre ea şi lacrimile au început în sfârşit să curgă.

 

Pentru că Soraya şi cu mine nu fuseserăm logodiţi mai multă vreme, aşa cum era datina, multe lucruri pe care le-am aflat despre Taheri au fost după ce ne-am căsătorit şi am intrat în familie. De exemplu, am aflat că, o dată pe lună, generalul suferea de migrene groaznice, care durau aproape o săptămână. Când îl apuca durerea de cap, generalul se ducea în camera lui, se dezbrăca, stingea lumina, încuia uşa şi nu mai ieşea până nu-şi revenea.