eu şi Soraya îmbrăcaţi în verde – culoarea Islamului, dar şi a primăverii şi a unui nou început. Eu purtam costum, Soraya (singura femeie de la masă) – o rochie cu mâneci lungi şi văl. În jurul mesei se mai aflau Baba, generalul Taheri (de data asta în frac) şi câţiva dintre unchii Sorayei. Eu şi Soraya ne uitam în pământ, în semn de respect solemn, aruncându-ne doar priviri furişe, cu coada ochiului. Mullahul le-a pus martorilor întrebările cuvenite şi a citit din Coran. Ne-am rostit legămintele. Am semnat certificatele. Unul dintre unchii Sorayei, venit din Virginia, Sharif jan, fratele lui Khanum Taheri, s-a ridicat şi şi-a dres glasul. Soraya îmi spusese că locuia în America de peste douăzeci de ani. Lucra pentru INS şi era căsătorit cu o americancă. Era şi poet. Un omuleţ cu faţă de pasăre şi păr câlţos, care a citit un lung poem dedicat Sorayei, mâzgălit pe o hârtie cu antetul hotelului.

— Wah, wah, Sharif jan! a exclamat toată lumea când a terminat de citit.

Îmi amintesc cum m-am dus spre estradă, îmbrăcat de data asta în frac, mână în mână cu Soraya, o pari înveşmântată în alb, cu chipul ascuns sub văl. Baba şchiopăta lângă mine, generalul şi soţia lui păşeau alături de fiica lor. O procesiune de unchi, mătuşi şi veri ne urmau în timp ce ne croiam drum prin sală, trecând printre şiruri de oaspeţi care aplaudau şi prin lumina orbitoare a flash-urilor aparatelor de fotografiat. Unul dintre verii Sorayei, fiul lui Sharif jan, a ţinut Coranul deasupra capetelor noastre în timp ce înaintam cu greu prin mulţimea de oameni. Cântecul de nuntă – ahesta boro – a izbucnit din piepturile invitaţilor, acelaşi pe care îl cântase ofiţerul rus la punctul de trecere din Mahipar, în noaptea în care eu şi Baba am fugit din Kabul:

 

Transformă dimineaţa într-o cheie şi arunc-o în puţ

Alunecă încet, frumoasă lună, alunecă încet.

Fă soarele dimineţii să uite a se mai ridica spre răsărit,

Alunecă încet, frumoasă lună, alunecă încet.

 

Îmi amintesc că stăteam pe sofaua aşezată ca un tron, pe estradă, cu mâna Sorayei într-a mea, priviţi de peste trei sute de perechi de ochi. A urmat Ayena Masshaf când ni s-a dat o oglindă şi au aruncat un văl deasupra capetelor noastre, ca să putem privi în intimitate chipul celuilalt reflectat în oglindă. Văzând faţa zâmbitoare a Sorayei în oglindă, în momentul acela de intimitate oferit de văl, i-am murmurat pentru prima oară că o iubesc. Pe obraji i-au înflorit bujori ca focul.

Îmi mai amintesc imaginea colorată a platourilor cu chopan kabob, sholeh-goshti şi orez cu portocale sălbatice. Îl văd pe Baba, aşezat între noi pe sofa, zâmbind. Văd imaginea unor bărbaţi transpiraţi din cap până-n picioare, dansând tradiţionalul attan, în cerc, legănându-se, rotindu-se repede, şi mai repede în ritmul frenetic al tamburinei, până ce, cu excepţia câtorva, au căzut jos de oboseală. Îmi amintesc că mi-aş fi dorit ca Rahim Khan să fie acolo.

Şi îmi mai amintesc că m-am întrebat dacă şi Hassan s-o fi căsătorit sau nu. Şi dacă da, a cui faţă pictată în henna o fi văzut în oglinda de sub văl?

 

Pe la două dimineaţa, petrecerea s-a mutat de la restaurant în apartamentul lui Baba. Ceaiul a curs din nou şi muzica a răsunat până când vecinii au chemat poliţia. Apoi, cu o oră înainte de răsăritul soarelui, după ce toţi oaspeţii au plecat, Soraya şi cu mine ne-am culcat pentru prima oară unul lângă altul. Toată viaţa mea fusesem înconjurat numai de bărbaţi. În noaptea aceea, am descoperit tandreţea unei femei.

 

Soraya a fost cea care a propus să se mute cu noi – cu Baba şi cu mine.

— M-am gândit că ai vrea să locuim separat, am zis.

— Cu Kaka jan aşa bolnav cum e? mi-a răspuns ea. Ochii ei mi-au spus că nu aşa trebuie începută o căsnicie. Am sărutat-o.

— Îţi mulţumesc!

Soraya s-a dedicat îngrijirii tatălui meu. Îi pregătea pâinea prăjită şi ceaiul de dimineaţă, îl ajuta să se dea jos din pat sau să meargă la culcare. Îi dădea analgezicele, îi spăla hainele şi îi citea în fiecare după-amiază ziarele – rubrica de politică externă. Îi gătea felurile lui favorite, shorwa de cartofi, deşi el de-abia putea să mănânce câteva linguri, şi îl scotea în fiecare zi la o plimbare scurtă în jurul blocului. Şi după ce Baba a căzut la pat, ea îl întorcea de pe o parte pe alta, din oră în oră, ca să nu facă escare.

Într-o zi, am venit acasă de la farmacie cu morfina lui Baba. Imediat ce am închis uşa, am zărit cu coada ochiului cum Soraya ascunde ceva sub pătura lui Baba.

— Hei, v-am văzut! Ce făceaţi voi doi acolo? am zis.

— Nimic, a răspuns Soraya, zâmbind.

— Mincinoaso!

Am ridicat pătura lui Baba.

— Ce-i asta? am zis, cu toate că, de îndată ce am ridicat caietul legat în piele, am ştiut ce este. Mi-am trecut degetele peste cusăturile aurite ale copertei. Mi-am amintit brusc de focurile de artificii din noaptea în care Rahim Khan îmi dăduse caietul, noaptea în care îmi sărbătorisem cei treisprezece ani, cu flăcări luminoase care explodau în verde, roşu şi galben pe cerul nopţii.

— Nu-mi vine să cred că poţi să scrii aşa! mi-a zis Soraya.

Baba şi-a ridicat cu greu capul de pe pernă:

— Eu am pus-o să ia caietul. Sper să nu te superi.

I-am dat caietul înapoi Sorayei şi am ieşit din încăpere. Baba nu suporta să mă vadă plângând.

 

La o lună după nuntă, Taherii – Sharif cu soţia lui, Suzy, şi câteva mătuşi ale Sorayei – au venit la noi la cină. Soraya a pregătit sabzi challow, orez alb cu spanac şi miel. După cină, am băut cu toţii ceai verde şi am jucat cărţi în grupuri de câte patru. Eu şi Soraya jucam cu Sharif şi cu Suzy