— Au sosit, s-a auzit vocea unei femei. Vorbăria a încetat. Cineva a oprit muzica.

Khanum Taheri a deschis uşa.

— Salaam alaykum, ne-a salutat, radioasă. Îşi făcuse părul permanent şi purta o rochie neagră, elegantă, lungă până la glezne. Când am păşit în hol i s-au umezit ochii: De-abia ai venit în casa noastră şi eu încep să plâng, Amir jan! a zis. I-am sărutat mâna, aşa cum mă instruise Baba cu o seară în urmă.

Ne-a condus printr-un hol puternic luminat spre living. Pe pereţii lambrisaţi am văzut pozele celor care urmau să devină noua mea familie: o Khanum Taheri mult mai tânără şi cu părul înfoiat, alături de general, cu cascada Niagara în fundal; Khanum Taheri într-o rochie dintr-o bucată şi generalul cu un sacou cu revere înguste şi strâns pe talie, cu cravată îngustă şi un păr bogat şi negru; Soraya pe cale să urce într-un montagne russe, zâmbind şi făcând cu mâna, cu aparatul dentar strălucind în soare. O poză a generalului, strălucitor în uniforma de gală, dând mâna cu regele Hussein al Iordaniei. Un portret al lui Zahir Shah.

Livingul era ticsit cu vreo douăzeci şi ceva de invitaţi, aşezaţi pe scaune înşiruite pe lângă pereţi. Când a intrat Baba, toată lumea s-a ridicat. Am făcut înconjurul încăperii, Baba înaintea mea, încetişor, eu în urmă, strângând mâini şi salutând oaspeţii. Generalul – în acelaşi costum gri – şi Baba s-au îmbrăţişat, bătându-se uşurel cu palma pe spate. Şi-au spus saluturile – Salaam – cu voci pline de respect şi pe un ton scăzut.

Generalul m-a ţinut o clipă de mâini şi a zâmbit atotştiutor, ca şi când mi-ar fi spus: „Vezi, bachem, ăsta e modul corect – afgan – de a face lucrurile astea.” Ne-am sărutat de trei ori pe obraz.

Ne-am aşezat apoi în încăperea înţesată de lume, eu şi Baba, unul lângă altul, iar în celălalt capăt, generalul şi soţia lui. Respiraţia lui Baba era mai grea acum şi îşi tot ştergea transpiraţia de pe frunte şi de pe chelie cu batista. M-a văzut că mă uit la el şi a reuşit să îmi adreseze un zâmbet chinuit.

— Sunt bine, a mormăit.

Fidelă tradiţiei, Soraya nu se găsea de faţă.

După câteva momente de conversaţie politicoasă, generalul şi-a dres vocea. În încăpere s-a făcut brusc tăcere şi toată lumea şi-a lăsat privirea în jos, spre mâini, în semn de respect. Generalul a dat din cap către Baba.

Baba şi-a dres şi el vocea. A început să vorbească, dar nu reuşea să termine propoziţiile fără să se oprească să tragă aer în piept:

— Sahib general, Khanum Jamila jan… cu mare umilinţă, eu şi fiul meu… am venit azi la dumneavoastră. Sunteţi… nişte oameni onorabili… dintr-o familie bună şi de stirpe nobilă. Eu vin doar cu ihtiram şi cu cel mai mare respect pentru dumneavoastră, numele familiei dumneavoastră şi… pentru memoria strămoşilor dumneavoastră.

S-a oprit o clipă, şi-a tras sufletul, şi-a şters transpiraţia de pe frunte:

— Amir jan este unicul meu fiu… singurul meu odor şi mi-a fost un fiu bun. Sper să se dovedească… demn de bunătatea dumneavoastră. Vă rog să ne onoraţi pe Amir jan şi pe mine… şi să-l acceptaţi pe fiul meu în familia dumneavoastră.

Generalul a încuviinţat politicos din cap.

— Suntem onoraţi să urăm bun-venit în familia noastră fiului unui om ca dumneavoastră! a zis el. Aveţi o reputaţie fără pată. Am fost umilul dumneavoastră admirator în Kabul şi am rămas astfel până azi. Ne simţim onoraţi de faptul că familiile noastre se unesc. Amir jan, ţie îţi urez bun-venit în casa mea, unde vii ca fiu, ca soţ al fiicei mele, care este noor a ochilor mei. Durerea ta va fi durerea noastră, fericirea ta va fi fericirea noastră. Sper că vei ajunge să ne priveşti, pe Khala Jamila şi pe mine, ca pe nişte părinţi şi mă rog pentru fericirea ta şi a frumoasei noastre Soraya jan. Vă dăm amândurora binecuvântarea noastră.

Toată lumea a început să aplaude şi la acest semn capetele s-au întors spre hol. Momentul aşteptat de mine.

Soraya a apărut în capătul coridorului. Era îmbrăcată într-o superbă rochie tradiţională afgană de culoarea vinului, cu mâneci lungi şi ornamente de aur.

Mâna lui Baba a strâns-o pe a mea. Khanum Taheri a izbucnit din nou în lacrimi. Încet, Soraya a venit spre noi, urmată de un şir de tinere din familia ei.

A sărutat mâna tatei. S-a aşezat în cele din urmă lângă mine, cu ochii plecaţi.

Aplauzele au crescut în intensitate.

Conform tradiţiei, familia Sorayei trebuia să organizeze petrecerea de logodnă – Shirini-khori sau „Ceremonia mâncatului de dulciuri”. Apoi ar fi urmat perioada de logodnă, care trebuia să ţină câteva luni, şi nunta, care ar fi fost plătită de Baba.

Cu toţii am căzut de acord să scurtăm Shirini-khori. Toată lumea ştia de ce, cu toate că nimeni nu o spunea cu voce tare: Baba nu mai avea mult de trăit.

În timpul pregătirilor de nuntă Soraya şi cu mine nu am ieşit niciodată singuri – de vreme ce nu eram încă căsătoriţi, nici măcar trecuţi prin Shirini-khori, nu s-ar fi cuvenit. Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu invitaţiile la cină ale familiei Taheri, la care mergeam cu Baba. Mă aşezam de partea cealaltă a mesei, privind-o pe Soraya, imaginându-mi cum ar fi să-i simt capul pe piept, să-mi umplu nările cu parfumul părului ei, s-o sărut, să fac dragoste cu ea.

Baba a cheltuit vreo 35.000 dolari, aproape toate economiile lui de o viaţă, pentru awroussi – ceremonia de nuntă. A închiriat un restaurant afgan în Fremont, cu o sală mare de ceremonii – proprietarul îl cunoştea de la Kabul şi i-a făcut o reducere serioasă. Baba a plătit chilas – perechea noastră de verighete de căsătorie şi inelul cu diamant ales de mine. Mi-a cumpărat fracul şi costumul tradiţional, de culoare verde, pentru nika – ceremonia legămintelor.

Dintre toate pregătirile frenetice pentru nuntă – majoritatea preluate, din fericire, de Khanum Taheri şi prietenele ei – îmi amintesc doar câteva momente.

Îmi amintesc de nika noastră. Eram aşezaţi în junii mesei,