Sunteţi amabil. Sahib general, v-am sunat ca să vă-ntreb dacă n-aş putea să vă fac o vizită mâine dimineaţă, dumneavoastră şi lui Khanum Taheri. E o chestiune de onoare… Da… Unsprezece e cum nu se poate mai bine. Pe mâine. Khoda hafez.

A pus receptorul în furcă. Ne-am uitat unul la altul. Eu am început să chicotesc. Baba la fel.

 

Baba s-a pieptănat şi şi-a dat cu apă prin păr. L-am ajutat să îmbrace o cămaşă albă curată şi i-am făcut nod la cravată, fără să îmi scape cei doi centimetri de spaţiu gol dintre nasturele de la guler şi gâtul lui Baba. M-am gândit la toate spaţiile goale pe care o să le lase Baba în urma lui după ce se va duce, apoi am încercat să mă gândesc la altceva. Nu se dusese. Nu încă. Iar asta era o zi pentru gânduri de bine. Sacoul de la costumul maro, cel pe care îl purtase la ceremonia mea de absolvire, atârna pe el ca pe un umeraş; Baba se topise prea mult ca să-l mai umple cum trebuie. A trebuit să-i suflec mânecile. M-am aplecat şi i-am legat şireturile.

Familia Taheri locuia într-o casă cu etaj dintr-o zonă rezidenţială din Fremont, cunoscută pentru numărul mare de locuitori de origine afgană. Casa avea bovindouri, acoperişul înclinat şi o verandă împrejmuită pe care am văzut ghivece cu muşcate. Pe alee se găsea parcată dubiţa gri a generalului.

L-am ajutat pe Baba să iasă din Ford şi m-am strecurat din nou în spatele volanului. S-a aplecat prin fereastra dinspre scaunul pasagerului:

— Să stai acasă, te sun eu într-o oră.

— Bine, Baba, i-am zis. Să ai noroc.

A zâmbit.

Am demarat. În oglinda retrovizoare, l-am văzut pe Baba care şontâcăia pe aleea din faţa casei Taherilor ca să ducă la îndeplinire o ultimă îndatorire părintească.

 

Am străbătut livingul apartamentului nostru în sus şi în jos, în aşteptarea telefonului de la Baba. Cincisprezece paşi în lungime. Zece şi jumătate în lăţime. Şi dacă generalul o să zică nu? Dacă nu-i place de mine? Mă tot duceam în bucătărie, să mă uit la ceasul de la cuptor.

Telefonul a sunat chiar înainte de prânz. Era Baba.

— Deci?

— Generalul a acceptat.

Am răsuflat uşurat. M-am aşezat. Îmi tremurau mâinile.

— A acceptat?

— Da, dar Soraya jan e sus, în camera ei. Înainte de toate, ar vrea să vorbească cu tine.

— Bine.

Baba a mai zis ceva cuiva, apoi s-a auzit un dublu clic în timp ce punea receptorul în furcă.

— Amir? Era vocea Sorayei.

— Salaam.

— Tata a zis da.

— Ştiu, i-am răspuns. Am trecut receptorul în cealaltă mână. Zâmbeam. Sunt atât de fericit că nici nu ştiu ce să zic.

— Şi eu sunt fericită, Amir. Eu… nu pot să cred că se-ntâmplă cu-adevărat.

Am râs.

— Ştiu.

— Ascultă, a zis, vreau să-ţi spun ceva. Ceva ce trebuie să ştii înainte să…

— Nu-mi pasă, orice-ar fi.

— Ba trebuie să ştii. Nu vreau să pornim cu secrete. Şi aş prefera să auzi de la mine, nu de la alţii.

— Dacă asta o să te facă să te simţi mai bine, spune-mi. Dar n-o să se schimbe nimic.

La celălalt capăt al firului a urmat o pauză lungă.

— Pe vremea când locuiam în Virginia, am fugit cu un afgan. Aveam optsprezece ani atunci… eram rebelă… proastă, iar el… era cu drogurile. Am trăit cu el aproape o lună. Afganii din Virginia nu mai vorbeau de altceva. În cele din urmă, Padar ne-a dat de urmă. Ne-am trezit cu el la uşă şi… m-a obligat să mă-ntorc acasă. M-am purtat ca o isterică. Strigam. Urlam. I-am strigat că-l urăsc… În fine, m-am întors acasă şi… – Plângea. – Scuză-mă. Am auzit-o cum pune receptorul jos. Şi-a suflat nasul. Îmi pare rău, a zis, cu vocea răguşită. Când am ajuns acasă am văzut că mama suferise un atac cerebral, partea dreaptă a feţei era paralizată şi… m-am simţit atât de vinovată. Nu merita. La scurt timp, Padar a hotărât să ne mutăm în California.

A urmat o perioadă de tăcere.

— Şi cum te înţelegi acum cu tatăl tău? am întrebat.

— Mereu am avut neînţelegeri, şi acum mai avem, dar îi sunt recunoscătoare că a venit după mine. Sunt convinsă că m-a salvat. A făcut o pauză. Deci, te deranjează ce ţi-am spus?

— Un pic, am spus. În privinţa asta mă simţeam dator să fiu sincer. Nu puteam să o mint şi să-i spun că iftikhar, mândria, nu mi-a fost deloc rănită la aflarea veştii că ea a fost cu un bărbat, în timp ce eu nu dusesem încă nici o femeie în pat. M-a deranjat un pic, dar cugetasem destul la chestiunea asta în săptămânile dinaintea celei în care l-am rugat pe Baba să se ducă în khastegari. Iar într-un final, întrebarea care nu-mi dădea pace era aceasta: Cum puteam eu, dintre toţi oamenii, să pedepsesc pe cineva, pe oricine, pentru trecutul lor?

— Te deranjează până-ntr-acolo încât să te răzgândeşti?

— Nu, Soraya. Nici pe departe, am zis. Nimic din ce-ai zis nu schimbă situaţia. Vreau să ne căsătorim.

A bufnit-o plânsul.

Am invidiat-o. Secretul ei nu mai era secret. Rezolvat. Am deschis gura şi am fost gata-gata să-i spun cum l-am trădat pe Hassan, cum am minţit şi cum am distrus relaţia de patruzeci de ani dintre Baba şi Ali. Dar nu am făcut-o. Bănuiam că erau multe aspectele în care Soraya Taheri era o persoană mai bună decât mine. Curajul era doar unul dintre ele.

Capitolul XIII

Când am ajuns a doua zi la casa Taherilor, pentru lafz – ceremonia de logodnă – a trebuit să parchez Fordul în stradă. Aleea care ducea spre casă era plină de maşini parcate bară la bară. Purtam un costum bleumarin pe care îl cumpărasem cu o zi înainte, după ce îl adusesem pe Baba de la khastegari. Mi-am îndreptat cravata în oglinda retrovizoare.

— Eşti khoshteep, mi-a zis Baba. Chipeş.

— Mulţumesc, Baba! Te simţi bine? Ai putere să faci faţă?

— Să fac faţă? E cea mai fericită zi din viaţa mea, Amir! mi-a zis, cu un zâmbet obosit.

 

Prin uşă răzbăteau râsete, glasuri şi muzică afgană în surdină – părea un ghazal clasic de Ustad Sarahang. Am sunat la uşă. Un chip s-a ivit printre perdelele geamului de la hol,