— Komak! am strigat. Ajutor! Am fugit spre Baba. Avea spume la gură, pe toată barba. Ochii daţi peste cap nu lăsau la vedere decât albul bulbucat.

Oamenii dădeau năvală spre noi. Am auzit pe cineva zicând că e o criză de epilepsie. Altcineva urla: „Sunaţi la salvare, sunaţi la 911!“ Am auzit paşi care alergau. Cerul s-a întunecat din cauza mulţimii de gură-cască adunată în jurul nostru.

Spuma de la gura lui Baba a devenit roşie. Îşi muşca limba. Am îngenuncheat lângă el şi l-am apucat de braţ. I-am spus: „Sunt aici, Baba! Sunt aici, o să fie bine.“ De parcă aş fi putut să-i uşurez convulsiile. Le-am zis să-l lase pe Baba în pace. Am simţit ceva umed sub genunchi. Am văzut că vezica lui Baba se golise. Şşş, Baba jan, sunt aici. Fiul tău e lângă tine.

Doctorul, cu barba albă şi chel ca-n palmă, m-a scos din încăpere.

— Vreau să ne uităm împreună pe tomografia tatălui tău! a zis el. A pus filmele sus, pe nişte ecrane luminate şi mi-a arătat, cu vârful ascuţit al creionului, pozele cancerului lui Baba, aşa cum un poliţist arată familiei victimei găurile lăsate de glonţ. Creierul lui Baba arăta ca secţiunea transversală a unei alune mari, străbătută de nişte chestii cenuşii, de forma unor mingi de tenis.

— După cum puteţi vedea, cancerul s-a metastazat, a zis el. Va trebui să ia steroizi ca să reducă inflamaţia creierului şi medicaţie antiepileptică. Recomand şi radioterapie paliativă. Ştiţi ce înseamnă asta?

Am zis că ştiu. Puteam deja să vorbesc despre cancer cu o anumită fluenţă.

— Bine, atunci, a mai zis. Şi-a verificat pagerul. Trebuie să plec, dar mă puteţi apela pe pager dacă mai aveţi întrebări.

— Mulţumesc.

Am petrecut noaptea pe un scaun, lângă patul lui Baba.

În dimineaţa următoare, sala de aşteptare de jos era plină de afgani. Măcelarul din Newark. Un inginer care lucrase cu Baba la construirea orfelinatului. Intrau pe rând şi îl salutau pe Baba, cu voce joasă. Îi urau însănătoşire grabnică. Baba era treaz; ameţit şi epuizat, dar treaz.

Spre prânz au sosit generalul Taheri cu soţia. Soraya a apărut şi ea numaidecât. Ne-am uitat unul la celălalt şi apoi ne-am ferit privirea în acelaşi timp.

— Ce mai faci, prietene? a zis generalul Taheri, luându-i mâna lui Baba.

Baba i-a făcut semn spre perfuzia care îi atârna de braţ. A zâmbit palid. Generalul i-a răspuns cu un alt zâmbet.

— Nu trebuia să vă deranjaţi cu toţii, a croncănit Baba.

— Nu-i nici un deranj, i-a răspuns Khanum Taheri.

— Nu, nici un fel de deranj. Nu aveţi nevoie de nimic? a adăugat generalul Taheri. Chiar nimic? Spuneţi-mi ca unui frate!

Mi-am amintit ce-mi spusese Baba odată despre paştuni: Putem fi căpoşi şi ştiu că suntem mult prea mândri, dar, la nevoie, crede-mă, pe nimeni nu ţi-ai dori să ai în preajmă mai mult decât pe un paştun.

Baba şi-a scuturat capul pe pernă.

— Venirea dumneavoastră aici mi-a adus lumină în ochi.

Generalul a zâmbit şi i-a strâns mâna lui Baba.

— Ce mai faci, Amir jan? Ai nevoie de ceva?

Felul în care mă privea, bunătatea din ochii lui…

— Nu, mulţumesc, sahib general! Sunt…

Am simţit un nod în gât şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am fugit din salon.

Am plâns pe hol, lângă ecranul pe care, noaptea trecută, văzusem chipul ucigaşului.

Uşa de la salonul lui Baba s-a deschis şi a ieşit Soraya. A venit lângă mine. Purta un tricou cenuşiu şi blugi. Avea părul lăsat pe spate. Aş fi vrut să găsesc alinarea în braţele ei.

— Îmi pare atât de rău, Amir! mi-a zis. Cu toţii ne-am dat seama că ceva nu e în ordine, dar nu am ştiut că e vorba de asta.

Mi-am şters ochii cu mâneca.

— N-a vrut să se afle!

— Ai nevoie de ceva?

— Nu, şi am încercat să zâmbesc. Şi-a pus mâna peste a mea. Prima noastră atingere.

I-am luat-o. Am dus-o la faţă. La ochi. I-am dat drumul.

— Mai bine te duci înăuntru, altfel tatăl tău o să-mi ceară socoteală.

A zâmbit şi a dat din cap.

— Ar trebui.

S-a întors să plece.

— Soraya?

— Da?

— Îmi pare bine că ai venit. Înseamnă… enorm pentru mine.

L-au externat pe baba două zile mai târziu. Au chemat un specialist numit oncolog radioterapeut, care să stea de vorbă cu el şi să-l convingă să facă radioterapie. Baba a refuzat. Au încercat să mă convingă pe mine să-l lămuresc. Dar îi văzusem privirea. Le-am mulţumit, am semnat formularele şi l-am dus pe Baba acasă cu Fordul meu Torino.

În noaptea aceea, Baba stătea întins pe canapea, învelit cu o pătură de lână. I-am adus ceai fierbinte şi migdale prăjite. Mi-am pus braţele în jurul lui şi l-am ridicat, mult prea uşor. Oasele umerilor păreau nişte aripi de pasăre în mâinile mele. I-am tras pătura până sub subsuori, peste coastele pe care se întindea pielea subţire şi gălbejită.

— Ce pot să mai fac pentru tine, Baba?

— Nimic, bachem. Mulţumesc.

M-am aşezat lângă el.

— Atunci, mă întrebam dacă ai putea să faci ceva pentru mine. Dacă nu eşti prea obosit.

— Ce?

— Vreau să mergi în khastegari. Vreau să-i ceri generalului Taheri mâna fiicei lui.

Buzele uscate ale lui Baba s-au destins într-un zâmbet. Un punct verde pe o frunză uscată.

— Eşti sigur?

— Niciodată n-am fost mai sigur de ceva în viaţa mea.

— Te-ai gândit bine?

— Balay, Baba.

— Atunci dă-mi telefonul. Şi carneţelul meu negru.

Am clipit.

— Acum?

— Păi, când?

— Bine, atunci.

I-am dat telefonul şi carneţelul negru în care Baba îşi nota numerele de telefon ale prietenilor lui afgani. I-a căutat pe Taheri. A format numărul. Şi-a dus receptorul la ureche. Îmi simţeam inima cum o ia la trap.

— Jamila jan? Salaam alaykum, a zis. S-a prezentat, apoi a făcut o pauză. Mult mai bine, mulţumesc. A fost atât de frumos din partea ta să vii. A dat din cap. O să ţin minte, mulţumesc. Sahib general este acasă? Pauză. Mulţumesc.

S-a uitat la mine cu o licărire în ochi. Nu ştiu de ce, dar îmi venea să râd. Sau să chiui. Mi-am dus mâna făcută pumn la gură şi am muşcat. Baba a râs uşor, pe nas.

— Sahib general, Salaam alaykum… Da, mult mai bine… Balay…