— O să primiţi rezultatele prin telefon, în două săptămâni.

Aş fi vrut să-l întreb cum o să trăiesc având cuvântul acela, „suspect”, în minte timp de două săptămâni nesfârşite. Cum o să mănânc, să muncesc, să învăţ? Cum putea să mă trimită acasă cu acel cuvânt?

Am luat fişa şi am predat-o la registratură. În noaptea aceea am aşteptat până a adormit Baba şi, folosind o pătură pe post de covoraş de rugăciune, m-am rugat, atingând cu fruntea pământul, recitând versuri pe jumătate uitate din Coran – versuri pe care mullahul din Kabul ne obligase să le învăţăm; m-am rugat unui Dumnezeu despre care nu eram sigur că există, să se milostivească de noi. Acum îl invidiam pe mullah, îi invidiam siguranţa şi credinţa.

Au trecut două săptămâni şi nu a sunat nimeni. Iar când am sunat eu, mi-au zis că au pierdut biletul de trimitere. Sunt sigur că l-am predat la ghişeu? Au spus că or să sune ei peste alte trei săptămâni. Am răscolit cerul şi pământul, dar am reuşit să obţin radiografia într-o săptămână, nu în trei, şi a mai durat încă două până să ajungem la specialist.

Vizita la pneumolog – doctorul Schneider – a decurs bine, până când Baba l-a întrebat de unde este de fel. Doctorul Schneider a răspuns „Rusia”. Baba s-a enervat.

— Scuzaţi-ne, domnule doctor, am zis, trăgându-l pe Baba deoparte. – Doctorul Schneider a zâmbit şi a rămas cu spatele la noi, ţinând stetoscopul în mână. – Baba, în sala de aşteptare am citit biografia doctorului Schneider. E născut în Michigan. Michigan! E american – mai american decât vom fi noi doi vreodată.

— Nu-mi pasă unde e născut, e tot un roussi – a zis Baba, strâmbându-se de parcă rostise un cuvânt murdar. Părinţii lui erau roussi, bunicii lui erau roussi. Jur pe faţa mamei tale că îi rup mâna dacă mă atinge.

— Părinţii doctorului Schneider au fugit din Shorawi, nu înţelegi? Au evadat!

Dar Baba nu voia să audă de nimic. Uneori, mă gândeam că singurul lucru pe care-l mai iubea la fel de mult ca pe fosta lui soţie era Afganistanul, fosta lui ţară. Aproape că îmi venea să urlu de supărare, dar am oftat şi m-am întors spre doctorul Schneider:

— Îmi pare rău, domnule doctor. Nu o să meargă!

Următorul pneumolog, doctorul Armani, era iranian şi Baba l-a acceptat imediat. Dr. Armani avea vorba dulce, mustaţa răsucită şi o claie de păr grizonat. Ne-a spus că a văzut rezultatele tomografiei computerizate, dar că trebuie să îl supună pe Baba unei proceduri numite bronhoscopie, prin care să preleveze din masa pulmonară o probă pe care să o trimită la anatomopatolog. L-a programat pentru săptămâna care urma. L-am mulţumit şi l-am scos pe Baba din cabinet, gândindu-mă că acum am de trăit o săptămână întreagă cu acest nou cuvânt, „probă”, care suna parcă şi mai înspăimântător decât „suspect”. Mi-aş fi dorit ca Soraya să fie acolo, cu mine.

S-a dovedit că, asemenea Satanei, şi cancerul are mai multe nume. Al lui Baba se chema „carcinom celular”. Avansat. Inoperabil. Baba l-a întrebat pe dr. Armani care este diagnosticul. Dr. Armani şi-a muşcat buza şi a spus „prost”.

— Există, bineînţeles, şi varianta chimioterapiei, a zis. Dar este doar paliativă.

— Asta ce înseamnă? a întrebat Baba.

Dr. Armani a oftat:

— Înseamnă că nu ar schimba mare lucru în privinţa rezultatului, doar ar prelungi durata de viaţă.

— Iată un răspuns clar, dr. Armani. Vă mulţumesc pentru el, a zis atunci Baba. Dar nu vreau chimioterapie. Avea aceeaşi expresie hotărâtă pe faţă ca în ziua în care pusese bonurile de masă pe biroul doamnei Dobbin.

— Dar, Baba…!

— Să nu mă mai contrazici în public, Amir. Niciodată. Cine te crezi?

O vreme, nici măcar cancerul nu l-a putut ţine pe Baba departe de talcioc. Sâmbăta ne făceam drumurile prin toată regiunea „după marfă”, Baba la volan şi eu pe post de copilot, iar duminica puneam marfa la vânzare. Lămpi de alamă. Mănuşi de baseball. Jachete de schi cu fermoarul stricat. Baba se saluta cu vechi cunoştinţe din fosta noastră patrie, iar eu mă târguiam cu clienţii pentru un dolar sau doi. De parcă mai conta. De parcă ziua în care aveam să fiu orfan nu se apropia tot mai mult cu fiecare închidere a talciocului.

Uneori, generalul Taheri şi soţia lui treceau şi pe la noi. Generalul, diplomat, îmi zâmbea şi îmi strângea mâna între ale lui. Dar observasem un nou gen de reticenţă în purtarea lui Khanum Taheri, o reticenţă tulburată doar de mici zâmbete secrete, aruncate pe furiş, când generalul se uita în altă parte.

Îmi amintesc de vremea aceea ca de o perioadă a mai multor premiere: prima dată când l-am auzit pe tata gemând în baie. Prima dată când am văzut sânge pe perna lui. În cei trei ani de când conducea benzinăria, Baba nu sunase niciodată să se învoiască. O altă premieră.

Până la sărbătoarea de Halloween din acel an, Baba ajunsese să fie atât de obosit sâmbăta pe la prânz, încât rămânea la volan cât mă duceam eu să mă târguiesc pentru toate ciurucurile alea. De Ziua Recunoştinţei, obosea înainte de prânz. Când au început să apară sănii pe peluzele din faţa caselor şi zăpadă artificială pe pinii Douglas, Baba rămânea acasă, iar eu umblam cu dubiţa Volkswagen de colo-colo prin peninsulă.

Uneori, la talcioc, cunoştinţele din Afganistan mai făceau câte o remarcă despre cât de mult a slăbit Baba. La început, era sub formă de compliment, ba chiar întrebau care e dieta lui secretă. Dar întrebările şi complimentele au încetat, în timp ce scăderea în greutate, nu. Şi kilogramele au continuat să se topească văzând cu ochii. Obrajii i s-au scofâlcit. Şi tâmplele i s-au scobit. Ochii i s-au dus în fundul capului.

Apoi, într-o duminică rece, imediat după Anul Nou, Baba îi vindea un abajur de veioză unui filipinez, în timp ce eu scotoceam în maşină, căutând o pătură cu care să îi acopăr picioarele.

— Hei, omule, tipul ăsta are nevoie de ajutor! am auzit vocea alarmată a filipinezului. M-am întors şi l-am văzut pe Baba la pământ. Braţele