în valoare de cinci dolari şi Soraya i le-a dat. Apoi a aruncat monedele într-o cutie mică de bomboane de la picioarele ei. M-a privit cu sfială: Vreau să-ţi spun o poveste – a zis dar mă simt cam stânjenită.

— Spune-mi-o!

— Nu e aşa de interesantă!

— Te rog, spune-mi-o!

Ea a râs.

— Ei bine, când eram în clasa a patra la Kabul, tatăl meu a angajat o femeie pe nume Ziba să ajute la treburile casei. Ziba avea o soră în Iran, la Mashad şi, fiindcă era analfabetă, mă ruga din când în când să-i scriu câte o scrisoare pentru sora ei. Iar când sora ei îi trimitea răspuns, i-l citeam eu Zibei. Într-o zi, am întrebat-o dacă nu vrea să înveţe să scrie şi să citească. Mi-a zâmbit larg, cu ochii strălucitori şi mi-a spus că i-ar plăcea tare mult. Aşa că ne aşezam la masa din bucătărie, după ce îmi terminam lecţiile, şi o învăţam Alef-beh. Îmi amintesc că uneori, în timp ce îmi făceam temele, o priveam cum învârte bucăţile de carne puse în oala de pe foc, apoi se aşează la masă, cu creionul în mână, ca să-şi facă tema pe care i-o dădusem de cu seară. Ei bine, după un an, Ziba ştia să citească cărţi pentru copii. Stăteam în curte şi îmi citea povestea Darei şi a Sarei – încet, dar corect. Începuse să îmi spună „Moalem Soraya”, profesoara Soraya.

Râse din nou.

— Ştiu că sună stupid, dar când Ziba a scris prima ei scrisoare, am ştiut că nu vreau să fiu altceva decât profesoară. Eram atât de mândră de ea şi simţeam că am făcut ceva folositor, înţelegi?

— Da, am minţit. Mă gândeam la felul în care îmi folosisem ştiinţa de carte ca să îl ridiculizez pe Hassan. Cum îl tachinam în legătură cu cuvintele grele, pe care nu le înţelegea.

— Tata ar vrea să urmez Dreptul, mama face aluzii la Facultatea de Medicină, dar eu o să fiu profesoară. Nu se plăteşte prea bine, dar asta vreau!

— Şi mama a fost profesoară! am zis.

— Ştiu, a zis. Mi-a spus mama. S-a înroşit; şi-a dat seama că din ceea ce spusese pe nerăsuflate o să mă prind că avuseseră loc „conversaţii despre Amir“. Am făcut un efort uriaş ca să nu zâmbesc.

— Ţi-am adus ceva. Am pescuit sulul de file capsate din buzunarul de la spate. După cum ţi-am promis, am zis şi i-am înmânat una din povestirile mele.

— Ah, ţi-ai adus aminte! a zis, radiind de plăcere. Mulţumesc! Abia am avut timp să mai observ că mi se adresase cu „tu“, nu cu formalul shoma, când zâmbetul i-a dispărut brusc. Culoarea i s-a scurs din obraji şi ochii i s-au oprit pe ceva din spatele meu. M-am întors şi am dat nas în nas cu generalul Taheri.

— Amir jan, scriitorul nostru aspirant, ce plăcere! a zis el. Zâmbea subţire.

— Salaam, sahib general, am îngăimat cu greu printre buzele strânse.

A trecut pe lângă mine, îndreptându-se spre gheretă.

— Ce zi frumoasă, nu-i aşa? a zis, cu degetul mare înfipt în buzunarul de la vestă, iar cu mâna cealaltă întinsă spre Soraya. Ea i-a dat paginile.

— Au zis că o să plouă săptămâna asta, dar pare greu de crezut, nu-i aşa?

Luă paginile rulate şi le aruncă la coşul de gunoi. Se întoarse apoi spre mine şi zise, punându-mi cu blândeţe mâna pe umăr:

— Să facem câţiva paşi împreună! Ştii, bachem, am devenit chiar mândru de tine. Eşti un băiat cumsecade, chiar cred asta, dar… – oftă şi făcu un semn vag cu mâna – uneori chiar şi băieţilor cumsecade trebuie să le aduci aminte de unele lucruri. Deci, e de datoria mea să îţi reamintesc că în acest târg de vechituri le afli printre ai tăi. Se opri; ochii lui lipsiţi de expresie mă sfredeliră un moment, apoi continuă: Vezi tu, aici oricine este un povestitor înnăscut. Zâmbi, dezvăluind două şiruri de dinţi intacţi: Te rog să-i transmiţi salutări tatălui tău, Amir jan.

Şi-a lăsat mâna în jos şi a zâmbit din nou.

 

— Care-i problema? a întrebat Baba. Încasa bani de la o femeie în vârstă pentru un căluţ pe tălpici de lemn.

— Totul e bine, am zis eu. M-am aşezat pe un televizor vechi. Apoi mi-am descărcat sufletul.

— Of, Amir, a oftat el.

Lucrurile au luat o altă întorsătură; n-am mai apucat să meditez prea mult la ce mi se întâmplase fiindcă în cursul săptămânii Baba a răcit.

Răceala lui a început cu tuse şi strănuturi. Pe urmă a scăpat de guturai, dar tusea a persistat. Tuşea şi scuipa în batistă, apoi punea batista făcută ghemotoc în buzunar. Mă ţineam de capul lui să meargă la doctor, dar nici nu mă băga în seamă. Ura doctorii şi spitalele. Din câte ştiam eu, singura dată când Baba fusese la un doctor a fost când s-a îmbolnăvit de malarie în India.

Apoi, după vreo două săptămâni, l-am surprins în baie, tuşind cu flegmă cu mici pete de sânge.

— De când se întâmplă asta? l-am întrebat.

— Ce avem la cină?

— Te duc la doctor.

Chiar dacă Baba era şef de tură la benzinărie, proprietarul nu-i oferise asigurare de sănătate şi el, necugetat, nu insistase. Aşa că l-am dus la spitalul municipal din San Jose. Doctorul gălbejit şi cu ochii umflaţi care ne-a primit s-a prezentat ca rezident în anul doi.

— Arată mai tânăr ca tine şi mai bolnav ca mine, a mormăit Baba.

Rezidentul ne-a trimis la o radiografie toracică. Apoi, când asistenta ne-a chemat iar înăuntru, doctorul completa un formular.

— Duceţi asta la registratură, a spus, mâzgălind de zor.

— Ce este? l-am întrebat.

— Un bilet de trimitere.

Mâzgăleşte. Mâzgăleşte.

— Pentru ce?

— Pneumologie.

— Ce-i asta?

M-a privit scurt, şi-a ridicat ochelarii, potrivindu-şi-i mai bine pe nas. A început iar să mâzgălească.

— Are o pată pe plămânul drept. Vreau să-l vadă doctorul de la clinică.

— O pată? am zis, iar încăperea mi s-a părut deodată prea mică.

— Cancer? a întrebat Baba, pe un ton nepăsător.

— Posibil. Oricum, e suspect, a mormăit doctorul.

— Şi nu ne puteţi spune mai multe? l-am întrebat.

— Nu prea. Am nevoie mai întâi de o tomografie computerizată, apoi trebuie să-l vadă un specialist. Mi-a întins biletul. Ziceaţi că tatăl dumneavoastră filmează, nu?

— Da.

A dat din cap. S-a