zis ea. În acel moment am simţit o stânjeneală în vocea ei, mi-am dat seama din felul cum a început să-i joace privirea. Poate se uita după general. Mă întrebam ce ar fi zis dacă m-ar fi găsit vorbind atât de nepotrivit de mult timp cu fiica lui.

— Poate îţi aduc una într-o zi, am mai zis. Şi mă pregăteam să mai adaug ceva, când femeia pe care o văzusem cu Soraya a apărut pe alee. Ducea o pungă de plastic, plină cu fructe. Când a dat cu ochii de noi, şi-a mutat privirea de la Soraya la mine şi înapoi. A zâmbit.

— Amir jan, mă bucur să te văd, a zis, descărcând conţinutul sacoşei pe faţa de masă. Pe o sprânceană i-a apărut un strop micuţ de sudoare. Părul ei roşu, coafat în formă de coif, strălucea în soare – se vedeau şi porţiuni ale pielii capului, acolo unde i se rărise părul. Avea ochii mici şi verzi, înfundaţi într-o faţă rotundă ca o varză, dinţii îmbrăcaţi în aur şi degetele scurte ca nişte cârnaţi. Un Allah de aur se odihnea pe pieptul ei, cu lanţul îngropat sub cutele de piele ale gâtului.

— Eu sunt Jamila, mama lui Soraya jan.

— Salaam, Khala jan, am zis stânjenit, aşa cum eram deseori în preajma afganilor, pentru că ea mă cunoştea pe mine, iar eu nu aveam habar cine este ea.

— Ce mai face tatăl tău? a zis.

— E bine, mulţumesc.

— Ştii, bunicul tău, Ghazi Sahib, cel care a fost judecător, avea un unchi – văr cu bunicul meu, a adăugat. Aşa că suntem rude. A zâmbit, dezvelindu-şi dinţii îmbrăcaţi, şi am observat că gura ei avea colţul din dreapta puţin mai lăsat. Ochii ei s-au mutat iar de la Soraya la mine.

Îl întrebasem odată pe Baba de ce fiica generalului Taheri nu s-a măritat încă. „Nu a avut peţitori. Nu unii demni“, adăugase el. Dar nu spusese mai mult, Baba ştia cât de devastatoare putea fi bârfa de acest tip pentru perspectivele de căsătorie ale unei fete care vrea să se mărite bine. Bărbaţii afgani, mai ales cei din familii cu reputaţie bună, erau creaturi capricioase. Un zvon colo, o insinuare dincolo şi fugeau ca păsările speriate. Aşa că nunţile veniseră şi trecuseră, dar nimeni nu cântase ahesta boro pentru Soraya, nimeni nu îi pictase palmele cu henna, nimeni nu îi ţinuse un Coran deasupra vălului de mireasă, iar pe la nunţi dansase doar cu tatăl ei, generalul Taheri.

Iar acum, această femeie, această mamă, cu un zâmbet viclean şi dornic, cu speranţa de-abia disimulată în privire. M-am agăţat puţin de sentimentul de putere pe care mi-l conferea poziţia cu care fusesem învestit, şi asta numai datorită faptului că ieşisem câştigător la loteria genetică care îmi stabilise sexul.

Nu reuşisem niciodată să-i citesc gândurile generalului, dar în privinţa soţiei lui, atâta puteam spune: dacă urma să am vreun adversar în toată povestea asta – oricum ar fi ea – acela nu avea să fie doamna Taheri.

— Ia loc, Amir Jan, a zis repede. Soraya, adu-i un scaun, bachem. Şi spală o piersică. Sunt dulci şi proaspete.

— Nu, mulţumesc! am zis. Ar trebui să plec. Mă aşteaptă tatăl meu.

— Da? a zis Khanum Taheri, vizibil impresionată că făcusem ce dicta politeţea şi declinasem oferta. Atunci, ia măcar asta! A aruncat o mână de kiwi şi câteva piersici într-o pungă de hârtie şi a insistat să le iau. Transmite-i tatălui tău „Salaam“ şi vino oricând să ne vezi.

— O să vin, mulţumesc, Khala jan, am zis. Cu coada ochiului am văzut-o pe Soraya uitându-se în altă parte.

 

— Parcă ziceai că te duci după Coca-Cola, a zis Baba, luându-mi punga de piersici. Mă privea, în acelaşi timp serios şi glumeţ. Am început să inventez ceva, dar el a muşcat dintr-o pară şi a dat din mână:

— Nu te mai strădui, Amir, doar ţine minte ce ţi-am spus!

 

Noaptea aceea, în pat, am stat să mă gândesc la picăturile de soare din ochii Sorayei şi la gropiţele delicate pe care le avea la baza gâtului. Mi-am tot repetat conversaţia noastră, iar şi iar. Oare chiar spusese, „Am auzit că scrii” sau, mai degrabă, „Am auzit că eşti scriitor”? Care din ele?

M-am zvârcolit între cearceafuri şi m-am zgâit la tavan, neliniştit de cele şase zile şi şase nopţi dificile, interminabile de yelda, care aveau să treacă până să o văd iar.

 

Aşa au mers lucrurile câteva săptămâni. Aşteptam până pleca generalul să se plimbe şi atunci treceam ca din întâmplare pe la standul Taherilor. Dacă era acolo şi Khanum Taheri, îmi oferea ceai şi kolcha, după care vorbeam despre Kabulul din vremurile bune, despre oamenii pe care îi cunoscuserăm, despre artrita ei. Fără îndoială, observase că vizitele mele coincid cu absenţele soţului ei, dar nu se dădea niciodată de gol. „Oh, Kaka tocmai a plecat. Nu te-ai întâlnit cu el?“ – zicea întotdeauna. Începuse să îmi placă să fie şi Khanum Taheri acolo, şi nu doar pentru felul ei amabil de a fi; Soraya era mai relaxată şi mai vorbăreaţă cu mama ei în preajmă. Ca şi când prezenţa ei ar fi conferit legitimitate lucrului care se petrecea între noi – oricare o fi fost acela –, deşi nu în aceeaşi măsură în care ar fi făcut-o prezenţa generalului. Prezenţa lui Khanum Taheri în calitate de „dădacă” ne făcea întâlnirile, dacă nu impermeabile la bârfă, cel puţin nu îndeajuns de interesante, cu toate că atitudinea la limita slugărniciei pe care o avea faţă de mine o stânjenea vizibil pe Soraya.

Într-o zi, Soraya şi cu mine eram singuri şi stăteam de vorbă. Îmi povestea despre şcoală, că urmează şi ea cursuri de formare profesională la Colegiul „Ohlone Junior” din Fremont.

— În ce vrei să te specializezi?

— Vreau să fiu profesoară, a zis ea.

— Zău? De ce?

— Asta mi-am dorit dintotdeauna. Când locuiam în Virginia, mi-am luat certificatul ESL şi acum predau o seară pe săptămână la biblioteca publică. Şi mama a fost profesoară, preda farsi şi istorie la Liceul de fete „Zarghoona” din Kabul.

Un bărbat cu ditamai burdihanul şi pălărie de vânător a oferit trei dolari pe un set de sfeşnice