singură, fiindcă generalul se dusese probabil să stea la poveşti cu nişte cunoscuţi din alt capăt al talciocului. Atunci treceam mai departe, prefăcându-mă că nu o cunosc, dar murind de dorinţa de a sta de vorbă cu ea. Uneori era însoţită de o femeie între două vârste, corpolentă, cu pielea palidă şi cu părul vopsit roşu. Îmi promisesem mie însumi că voi vorbi cu ea până la sfârşitul verii, dar facultatea reîncepuse, frunzele se înroşiseră, se îngălbeniseră şi căzuseră, ploaia iernii începuse să biciuiască ferestrele şi încheieturile slăbite ale lui Baba, apoi frunzuliţele răsăriseră încă o dată, iar eu tot nu avusesem curajul, dil, nici măcar s-o privesc în ochi.

Semestrul de primăvară s-a terminat la sfârşitul lui mai, 1985. Luasem cele mai bune note posibile, ceea ce era un mic miracol dacă mă gândeam cât de puţin citisem, prins în vise despre năsucul în vânt al Sorayei.

Apoi, într-o duminică înăbuşitoare din vara acelui an, Baba şi cu mine ne-am dus la talcioc şi ne-am instalat la taraba noastră, făcându-ne vânt cu ziarul. În ciuda soarelui care frigea, aruncând suliţe de foc, talciocul era aglomerat şi vânzările merseseră grozav; era numai ora douăsprezece şi treizeci de minute, dar noi deja făcuserăm o sută şaizeci de dolari. M-am ridicat, m-am întins şi l-am întrebat pe Baba dacă nu vrea o Coca-Cola. Mi-a răspuns că i-ar surâde ideea.

— Ai grijă, Amir! a zis, în timp ce mă îndepărtam.

— La ce, Baba?

— Ştii că nu sunt un ahmaq, aşa că nu face pe prostul cu mine.

— Habar n-am despre ce vorbeşti.

— Ţine minte ce-ţi spun, a zis Baba arătând cu degetul spre mine: omul ăsta are rădăcini de paştun. Are nang şi namoos. Nang. Namoos. Onoare şi mândrie – calităţile paştunilor. Mai ales când vine vorba de castitatea soţiei. Sau a fiicei.

— Mă duc doar să iau nişte răcoritoare.

— Numai să nu mă faci de râs, asta e tot ce îţi cer.

— N-o să te fac. Doamne, Baba!

Baba şi-a aprins o ţigară şi a început iar să-şi facă vânt.

M-am îndreptat spre chioşc, dar am cotit-o spre standul de tricouri – unde dădeai cinci dolari şi aveai chipul lui Iisus, Elvis, Jim Morrison sau al tuturor celor trei aplicat pe un tricou alb, de nailon. Muzica mariachi plutea în aer, împreună cu mirosul de grătar şi murături.

Am ochit maşina gri a familiei Taheri, care era parcată la două rânduri depărtare de a noastră, chiar lângă un chioşc unde se vindeau fructe glasate. Era singură, citea. Avea o rochie albă de vară, lungă până la glezne. Sandale decupate la vârf. Părul strâns la spate şi acoperit cu un batic răsucit ca un turban. M-am gândit să trec pur şi simplu pe acolo şi am crezut că exact asta fac, când m-am trezit brusc stând în faţa feţei de masă albe a familiei Taheri, zgâindu-mă la fiare vechi de ondulat părul şi la cravate extrem de uzate. Ea şi-a ridicat privirea.

— Salaam, am zis. Îmi pare rău să fiu mozahem, nu am vrut să te deranjez.

— Salaam.

— Sahib general este azi pe aici? am întrebat. Îmi ardeau urechile. Nu îndrăzneam să o privesc în ochi.

— A luat-o încolo, a zis ea. Mi-a arătat spre dreapta. Brăţara i-a alunecat spre cot, sclipire argintie pe pielea măslinie.

— Ai putea să-i spui, te rog, că am trecut să-l salut? am zis.

— Sigur.

— Mulţumesc, am spus. Ah, mă cheamă Amir – în caz că vrei să ştii, adică… să-i spui că am trecut pe aici. Că am fost… să-l salut…

— Bine.

M-am legănat de pe un picior pe altul, dregându-mi vocea.

— Acum mă duc. Îmi pare rău că te-am deranjat.

— Nu, nu m-ai deranjat, a zis.

— Ah, bine.

Mi-am lăsat capul în jos şi am zâmbit timid.

— Ei, acum plec. (Oare nu spusesem asta deja?) Khoda hafez.

— Khoda hafez.

Am făcut un pas, m-am oprit şi m-am întors. Am vorbit înainte să-mi pierd curajul:

— Pot să te întreb ce citeşti?

A clipit.

Mi-am ţinut respiraţia. Dintr-o dată am simţit ochii colectivităţii afgane din târgul de vechituri întorcându-se spre noi. Mi-am închipuit că se aşterne tăcerea. Buzele oprindu-se în mijlocul frazelor. Capetele s-au întors. Ochii s-au îngustat cu interes nedisimulat.

Ce era asta?

Până în acel moment, întâlnirea noastră putea fi considerată un schimb amabil de replici – un om întreabă unde este alt om. Dar îi pusesem o întrebare şi, dacă răspundea, am fi… am fi stat de vorbă cu adevărat. Eu, un mojarad, un tânăr burlac, şi ea, o tânără necăsătorită. Unul dintre noi având şi un trecut. Situaţia se transforma vertiginos în material de bârfă, şi încă unul de primă mână. Limbile otrăvite aveau să se pornească. Iar ea avea să poarte singură povara otrăvii lor, nu eu – eram perfect conştient de dublul standard afgan, care favoriza sexul masculin. Nu – „L-ai văzul cum o ţinea de vorbă?“, ci – „Vaaai, ai văzut-o cum nu-l mai lăsa să plece? Ah, ce lochak.”

Conform standardelor afgane, întrebarea mea fusese îndrăzneaţă. Prin ea mă dezvăluisem şi nu lăsasem nici un dubiu în legătură cu interesul meu pentru ea. Dar eram bărbat şi tot ce riscam era să-mi fie rănit orgoliul. Rănile se vindecă. Reputaţia, nu. Oare avea să-mi accepte provocarea?

A întors cartea astfel încât să-i văd coperta: La răscruce de vânturi.

— Ai citit-o? m-a întrebat.

Am dat din cap că da. Îmi simţeam bătăile inimii pulsând chiar şi în spatele ochilor.

— E o poveste tristă.

— Am auzit că scrii.

Oare cum de aflase? Îi spusese tatăl ei sau întrebase ea? Imediat am etichetat ambele scenarii ca absurde. Taţii şi fiii puteau vorbi liber despre femei, dar nici o fată afgană – nici o fată afgană decentă şi mohtaram măcar – nu i-ar fi pus tatălui ei întrebări despre un tânăr. Şi nici un tată, mai ales un paştun cu nang şi namoos, nu ar fi vorbit despre un mojarad cu fiica lui, decât dacă acesta ar fi fost un khastegar – un pretendent, care făcuse deja onorabilul gest de a-şi trimite tatăl să-i bată la uşă.

De necrezut, dar m-am auzit zicând:

— Nu ai vrea să citeşti ceva scris de mine?

— Mi-ar plăcea, a