răspuns generalul, plecându-şi capul şi punându-şi palma pe piept, în semn de supunere. Fiii şi fiicele noastre trebuie să cunoască moştenirea spirituală pe care o primesc de la părinţi. S-a întors spre mine: Îţi apreciezi tatăl, bachem? Îl apreciezi cu adevărat?

— Balay, sahib general, da, îl apreciez, i-am spus, dorindu-mi, în sinea mea, să nu-mi mai spună „copilul meu“.

— Atunci, te felicit, eşti pe cale să devii bărbat, a zis, fără urmă de ironie sau glumă, fără intenţia unui compliment făcut cu aroganţă.

— Padar jan, ai uitat să-ţi bei ceaiul. Vocea unei tinere femei. În spatele nostru stătea o frumuseţe cu şolduri înguste, păr mătăsos de culoarea cărbunelui; în mână ţinea un termos deschis şi un pahar de plastic. Am clipit, iar inima şi-a grăbit bătăile. Avea sprâncene groase, negre, care se îmbinau ca aripile unei păsări în zbor şi un nas graţios, în vânt, aşa cum trebuie să fi avut prinţesele persane din vechime – poate ca al lui Tahmineh, soţia lui Rostam şi mama lui Sohrab din Shahnamah. Ochii ei de culoarea alunei, străjuiţi de gene dese, i-au întâlnit pe ai mei, au zăbovit o clipă, apoi s-au uitat în altă parte.

— Eşti atât de bună, draga mea! zise generalul Taheri. A luat paharul din mâna ei. Înainte să se întoarcă şi să plece, am văzut că are un semn din naştere maroniu, în formă de seceră, chiar deasupra liniei maxilarului stâng. S-a îndepărtat în direcţia unui microbuz de un cenuşiu şters şi a pus termosul înăuntru. Părul i-a curs în valuri pe o parte, când a îngenuncheat printre cutii cu discuri şi pungi de hârtie.

— Fiica mea, Soraya jan, a zis atunci generalul Taheri. A oftat adânc, ca un om care vrea să schimbe subiectul şi şi-a privit ceasul de aur din buzunar. Ei, e timpul să plec. El şi Baba s-au sărutat pe obraji şi mie mi-a prins mâna într-ale lui şi mi-a scuturat-o zdravăn. Îţi urez mult succes cu scrisul, mi-a spus, privindu-mă în ochi. Ochii lui albastru-deschis nu lăsau să se întrevadă nimic din gândurile care-i treceau prin cap.

Tot restul zilei m-am luptat cu dorinţa imperioasă de a mă uita spre microbuzul cenuşiu.

 

Mi-a trecut prin cap pe drumul spre casă. Taheri. Ştiam că mai auzisem numele ăsta.

— Nu circula cumva un zvon despre fata lui Taheri? l-am întrebat pe Baba, pe un ton voit nepăsător.

— Ştii cum sunt eu, a zis Baba, manevrând microbuzul ca să se strecoare în coada de vehicule care ieşeau din talcioc. Dacă discuţia se transformă în bârfă, o iau din loc.

— Dar se zvonea ceva, nu-i aşa?

— De ce mă întrebi? Acum mă privea intrigat.

Am ridicat din umeri şi am zâmbit forţat:

— Eram doar curios, Baba.

— Zău? Doar atât? a zis el, cu ochii licărind jucăuşi înspre mine. Ţi-a plăcut?

Am dat ochii peste cap:

— Te rog, Baba.

A zâmbit şi microbuzul a ieşit din talcioc cu un zvâcnet. Ne-am îndreptat spre autostrada 680. O vreme am mers în tăcere.

— Tot ce ştiu e că la un moment dat a existat un băiat şi lucrurile… nu au mers bine. O spusese pe un ton grav, de parcă mi-ar fi destăinuit că fata are cancer la sân.

— Aha!

— Am auzit că e o fată cuminte, foarte muncitoare şi bună. Dar nici un khastegar, peţitor, nu i-a bătut generalului la uşă până acum. Baba a oftat. Poate că e nedrept, dar ce se întâmplă în câteva zile, uneori într-una singură, poate schimba cursul unei vieţi, Amir! a mai zis el.

 

Stând treaz în pat, în noaptea aceea, m-am gândit la semnul în formă de seceră al Sorayei Taheri, la nasul ei uşor în vânt şi m-am mai gândit şi la felul în care privirea ei luminoasă o întâlnise pe a mea. Inima a început să-mi bată tare de tot. Soraya Taheri. Prinţesa mea predestinată.

Capitolul XII

În Afganistan, yelda este prima noapte a lunii Jadi, prima noapte de iarnă şi cea mai lungă noapte din an. Aşa cum cerea tradiţia, Hassan şi cu mine stăteam treji până târziu, cu picioarele băgate sub kursi, în timp ce Ali îndesa coji de mere în sobă şi ne spunea vechi poveşti cu sultani şi hoţi, ca să treacă mai repede acea lungă noapte. De la Ali am aflat legenda yeldei, care vrăjea fluturii de noapte ca să treacă prin flacăra lumânărilor şi lupii ca să urce pe vârf de munte în căutarea soarelui. Ali jura că, dacă mâncai pepene în noaptea de yelda, nu mai sufereai de sete în vara ce avea să vină.

Când am crescut mai mărişor, am citit în cărţile mele de poezii că yelda este noaptea fără de stele, care fură somnul îndrăgostiţilor chinuiţi de întunericul fără sfârşit, în aşteptarea răsăritului de soare care îi uneşte cu persoana iubită. După ce am cunoscut-o pe Soraya Taheri, fiecare noapte a săptămânii s-a transformat în yelda. Iar când sosea duminica dimineaţa, mă ridicam din pat cu privirea ei luminoasă, de culoarea alunei, în faţa ochilor. În microbuzul lui Baba număram nerăbdător kilometrii până aveam să o zăresc, cu picioarele goale, aranjând cutii de carton cu enciclopedii îngălbenite, cu călcâiele ei albe pe asfalt şi brăţările de argint zornăindu-i la încheieturile delicate. Mă mai gândeam la umbra pe care părul ei o făcea pe pământ, când îi aluneca brusc într-o parte şi i se desfăşura ca o cortină mătăsoasă. Soraya. Prinţesa mea predestinată. Soarele dimineţii după yelda mea.

Inventam scuze ca să mă învârt prin talcioc – scuze pe care Baba le înghiţea cu un zâmbet jucăuş – şi treceam prin faţa standului Taherilor. Îi făceam cu mâna generalului, îmbrăcat în acelaşi costum gri, lucios de atâta călcat, iar el îmi răspundea în acelaşi fel. Uneori se ridica de pe scaunul lui de director şi făceam un pic de conversaţie despre scrisul meu, despre război, despre chilipirurile zilei. Şi trebuia să fac uz de toată voinţa ca să nu-mi fugă ochii spre locul unde Soraya citea o carte în ediţie ieftină. Apoi eu şi generalul ne spuneam la revedere şi încercam să nu merg gârbovit în timp ce mă îndepărtam.

Uneori era