am râs cu lacrimi până când am fost siguri că nu ne mai priveşte nici un vecin. Microbuzul era o biată carcasă de metal ruginit, cu geamurile sparte înlocuite cu saci negri de plastic pentru gunoi, cu cauciucuri roase şi cu tapiseria făcută bucăţele, prin care se vedeau arcurile. Dar bătrânul profesor îl asigurase pe Baba că motorul şi transmisia sunt OK şi în privinţa asta spusese adevărul.

Sâmbăta, Baba mă trezea în zori. În timp ce se îmbrăca, eu mă uitam peste anunţurile din ziarul local, la rubrica cu vânzări de obiecte la mâna a doua. Ne-am stabilit traseul, cu ochii pe hartă: Fremont-Union-City-Newark-Hayward mai întâi, apoi San Jose-Milpitas-Sunnyvale şi Campbell, dacă mai aveam timp. Baba conducea microbuzul şi bea ceai fierbinte din termos, iar eu făceam pe copilotul. Ne opream în locurile semnalate de anunţuri şi cumpăram nimicuri de care oamenii voiau să scape. Ne tocmeam pentru maşini de cusut vechi, păpuşi Barbie cu un singur ochi, rachete de tenis cu ramă de lemn, chitare cu corzi lipsă şi aspiratoare Electrolux vechi. Până pe la prânz, am umplut spatele microbuzului VW cu toate aceste catrafuse. Apoi, duminică dimineaţă am pornit spre San Jose, unde era talciocul din Berryessa, am închiriat un loc şi am vândut marfa cu un mic profit: un disc de vinilin pe care îl cumpăraserăm cu douăzeci şi cinci de cenţi în ziua precedentă se dădea acum cu un dolar sau, la patru dolari, un set de cinci; o maşină de cusut Singer luată cu zece dolari fusese dată, după un pic de tocmeală, cu douăzeci şi cinci.

Din vara aceea, familiile afgane au pus stăpânire pe un întreg sector al talciocului din San Jose. În zona „Bunuri folosite“ se auzea muzica afgană. Exista un cod nescris al comportamentului între afgani, la talcioc: dădeai bineţe tipului de lângă tine, îl invitai la un cartof bolani sau la puţin qabuli şi pălăvrăgeai. Îi ofereai tassali, condoleanţe pentru moartea vreunui părinte sau felicitări pentru naşterea vreunui copil şi dădeai din cap a durere când conversaţia se abătea spre Afganistan şi Roussi – ceea ce era inevitabil. Dar evitai subiectul sâmbetelor. Pentru că putea să iasă la iveală că tipul respectiv era cel pe care îl orbiseşi ieri cu farurile la ieşirea de pe autostradă, ca să i-o iei înainte la o vânzare oarecare.

Singurul lucru care curgea mai abundent la acele tarabe decât ceaiul era bârfa tipic afgană. Talciocul era locul unde beai ceai verde cu migdale kolchas şi unde aflai a cui fată rupsese logodna şi fugise cu prietenul ei american, cine fusese Parchami – comunist – în Kabul şi cine îşi cumpărase casă cu banii jos, când încă mai trăia din banii de ajutor social. Ceai, Politică şi Scandaluri – ingredientele unei duminici afgane la talcioc.

Uneori mă ocupam eu de cumpărători în timp ce Baba se plimba ţanţoş printre tarabe, cu mâinile apăsate pe piept în semn de respect, salutând oameni pe care îi ştia din Kabul: mecanici şi croitori care vindeau haine de lână, uzate pe alocuri, şi căşti de biciclist zgâriate, cot la cot cu foşti ambasadori, chirurgi fără slujbă şi profesori universitari.

Într-o duminică dimineaţa devreme, în luna iulie a anului 1984, după ce Baba o pornise iar la plimbare, m-am dus la chioşcul de răcoritoare să cumpăr două ceşti de cafea şi, când m-am întors, l-am găsit stând de vorbă cu un bărbat distins şi în vârstă. Am pus ceştile pe bara din spate a microbuzului, chiar lângă abţibildul cu Reagan / Bush, Preşedinte ’84.

— Amir, a zis Baba, făcându-mi semn să mă apropii, ţi-l prezint pe sahib general, domnul Iqbal Taheri. A fost decorat în Kabul. A lucrat pentru Ministerul Apărării.

Taheri. Oare de ce îmi suna atât de cunoscut numele ăsta?

Generalul a râs ca un om obişnuit cu petrecerile simandicoase, unde râzi la comandă la glumele insipide ale unor oameni importanţi. Avea un păr des, cenuşiu argintat, pieptănat pe spate, şi o frunte netedă şi bronzată şi smocuri de fire albe presărate în sprâncenele groase. Mirosea a colonie şi purta un costum gri din trei piese, lustruit de prea mult călcat; lanţul de aur al ceasului îi atârna din buzunarul vestei.

— Ce prezentare măgulitoare, a zis, cu o voce cultivată şi profundă. Salaarn bachem. Bună ziua, copile.

— Salaam, sahib general, am spus, strângându-i mâna. Palma lui subţire, cu pielea moale a prins-o pe a mea ca o menghină de oţel.

— Amir va fi un mare scriitor, a intervenit iar Baba. A terminat primul an de facultate numai cu note maxime.

— Mashallah, a zis generalul Taheri. Vei scrie despre ţara noastră, despre istoria ei, poate, sau despre economie?

— Scriu ficţiune, am zis, gândindu-mă la cele vreo douăsprezece povestiri pe care le scrisesem în caietul cu scoarţe de piele dăruit, cândva, de Rahim Khan, şi întrebându-mă de ce mă simt brusc stânjenit de ele în prezenţa acestui om.

— Aşa carevasăzică, romancier! a spus generalul. Ei bine, oamenii au nevoie de poveşti care să le abată atenţia de la timpurile grele pe care le trăim. Şi-a pus mâna pe umărul lui Baba şi s-a întors spre mine: Că tot a venit vorba de poveşti, într-o vară, tatăl tău şi cu mine am fost la vânătoare de fazani împreună, la Jalalabad. A fost minunat. Dacă îmi amintesc eu bine, ochii tatălui tău s-au dovedit la fel de ageri la trasul la ţintă ca şi în afaceri.

Baba a dat cu piciorul într-o rachetă de lemn, aşezată pe prelată:

— Ce mai afaceri!

Generalul Taheri a reuşit să zâmbească în acelaşi timp trist şi înţelegător, a oftat şi l-a bătut pe Baba pe umăr:

— Zendagi migzara, a spus. Viaţa merge înainte. Apoi şi-a întors privirea spre mine: Noi, afganii, avem o înclinaţie spre exagerare, bachem, şi am auzit despre mulţi oameni cărora li se aplică necugetat eticheta de măreţi, dar tatăl tău aparţine unui grup restrâns care chiar o merită.

Acest mic discurs mi s-a părut că seamănă cu costumul lui: din calea-afară de purtat şi cu un luciu nefiresc.

— Mă flataţi, a spus Baba.

— Nicidecum, i-a