fruntea aproape atingând plafonul. Nu ne-am spus nimic. Am stat aşa, în întuneric, ascultând tac-tac-ul motorului care se răcea şi vaierul îndepărtat al unei sirene. Apoi, Baba şi-a întors capul spre mine:

— Aş fi vrut să fie şi Hassan cu noi, astăzi! a zis.

Două gheare ca de oţel m-au prins de gât, la auzul numelui lui Hassan. Am coborât geamul. Am aşteptat ca ghearele de oţel să-şi slăbească strânsoarea.

 

Intenţionam să mă înscriu la universitate în toamnă – asta i-am spus lui Baba, a doua zi după absolvire, în timp ce el bea ceai negru rece şi mesteca nucşoară – remediul lui de încredere pentru dureri de cap cauzate de mahmureală.

— Cred că o să studiez engleza, am spus. Am tresărit pe dinăuntru, aşteptându-i reacţia.

— Engleza?

— Da, specializarea „Scriere creativă”.

A cântărit situaţia. A sorbit din ceai.

— Vrei să zici poveşti, o să inventezi poveşti.

Mi-am privit vârfurile pantofilor.

— Şi te plătesc ca să inventezi poveşti?

— Dacă eşti bun! am zis. Şi dacă te descoperă cineva.

— Şi cât de des se întâmplă asta, să te descopere cineva?

— Se mai întâmplă, am zis.

El a dat din cap.

— Şi ce o să faci în timp ce aştepţi să devii bun şi să fii descoperit? Cum o să câştigi bani? Dacă te însori, cum o s-o întreţii pe khanum?

Nu puteam să-mi ridic capul din pământ şi să-l privesc în ochi.

— O să… o să-mi găsesc o slujbă.

— Aha, a zis. Wah, wah! Deci, dacă înţeleg eu bine, vei studia câţiva ani ca să obţii o diplomă, pe urmă o să-ţi iei o slujbă chatti, ca a mea, una pe care ţi-ai putea-o găsi şi azi, în speranţa îndepărtată că diploma ta te-ar putea ajuta într-o bună zi… să fii descoperit.

A tras aer în piept şi a sorbit o gură de ceai. A mormăit ceva despre facultatea de medicină, drept şi „slujbe adevărate”.

Obrajii parcă îmi luaseră foc şi mă simţeam gâtuit de vinovăţie, fiindcă eram vinovat de a-mi fi permis să mă răsfăţ cu preţul ulcerului lui, al unghiilor lui negre şi al încheieturilor care-l dureau. Dar am să rămân ferm pe poziţii, am hotărât în sinea mea. Nu mai voiam să mă sacrific pentru Baba. Ultima oară când o făcusem, îmi blestemasem zilele.

Baba a oftat şi, de data asta, şi-a aruncat în gură un pumn întreg de bucăţele de nucşoară.

 

Uneori, mă urcam la volanul Fordului meu, lăsam ferestrele în jos şi conduceam ore în şir, de la East Bay până la South Bay, prin peninsulă şi înapoi. Conduceam prin reţeaua de străzi mărginite de plopi canadieni din cartierul nostru din Fremont, unde oameni care nu dăduseră niciodată mâna cu regi locuiau în case mizere, neetajate, cu ferestre fără perdele, unde rable ca a mea lăsau pete de ulei pe carosabilul întunecat. Garduri ca nişte şiruri de creioane delimitau curţile din spate ale caselor din cartierul nostru. Jucării, cauciucuri tăiate şi sticle goale de bere cu etichete jupuite zăceau pe peluzele din faţa caselor. Conduceam prin parcuri umbroase, care miroseau a scoarţă, prin parcarea unor mall-uri destul de mari să găzduiască cinci campionate de Buzkashi simultan. Ajungeam cu Torino al meu până în vârful dealurilor din Los Altos, printre case cu vitralii şi lei argintii care păzeau porţile de fier forjat, cu fântâni străjuite de heruvimi, cu alei îngrijite, fără Forduri Torino în parcare. Case pe lângă care cea a lui Baba din Wazir Akbar Khan părea o colibă de servitor.

Mă trezeam uneori duminica devreme, urcam în maşină şi o luam spre sud pe Autostrada 17, avântând Fordul pe drumul în serpentine care trece prin munţi, spre Santa Cruz. Parcam lângă vechiul far şi aşteptam răsăritul, stând în maşină şi privind ceaţa rostogolindu-se dinspre mare. În Afganistan văzusem oceanul doar la cinematograf. Stând în întuneric, lângă Hassan, mă întrebasem de atâtea ori dacă era adevărat ce citisem, că aerul mării miroase a sare. Îi spuneam lui Hassan că, într-o zi, o să păşim pe o plajă înţesată de alge, o să ne băgăm picioarele în nisip şi o să privim apa care se retrage printre degetele noastre de la picioare. Prima oară când am văzut Pacificul, aproape că mi-a venit să plâng. Era la fel de vast şi albastru ca în filmele copilăriei mele.

Uneori, la căderea serii, parcam maşina şi mă duceam să mă plimb pe vreo pasarelă care traversa autostrada. Cu faţa lipită de balustradă, încercam să număr luminiţele clipitoare şi roşii care alergau pe dedesubt, cât zăream cu ochii. BMW. Saab. Porsche. Maşini pe care nu le văzusem niciodată în Kabul, unde cei mai mulţi oameni conduceau câte o Volga rusească sau Opel-uri vechi sau Paikan-uri iraniene.

Trecuseră aproape doi ani de când sosiserăm în America şi încă mă mai minunam de mărimea acestei ţări, de cât de întinsă poate să fie. Autostrăzi peste autostrăzi, oraşe peste oraşe, dealuri peste munţi şi munţi peste dealuri, iar dincolo de toate acestea, alte oraşe şi alţi oameni.

Mult timp după ce armata rusească intrase mărşăluind în Afganistan, după ce satele fuseseră arse şi şcolile distruse, mult timp după ce minele de teren fuseseră îngropate ca seminţele – seminţe ale morţii –, iar copiii îngropaţi sub mormane de pietre, Kabulul devenise pentru mine un oraş al fantomelor. Un oraş al fantomelor cu buză de iepure.

America era diferită. America era un fluviu impetuos, nepăsător cu trecutul. Puteam să mă scufund în fluviul ăsta, să-mi las păcatele să se înece la fund, să las apele să mă ducă undeva, departe. Undeva unde nu sunt nici fantome, nici amintiri, nici păcate.

Chiar şi numai pentru asta, am adoptat America.

 

Vara următoare, vara lui 1984, cea în care am împlinit douăzeci şi doi de ani, Baba şi-a vândut Buick-ul şi a cumpărat cu 550 de dolari un microbuz Volkswagen dărăpănat din 1971 de la o veche cunoştinţă din Afganistan, care fusese profesor de ştiinţele naturii la un liceu din Kabul. În după-amiaza aceea, capetele vecinilor s-au întors după microbuzul care gâfâia pe stradă şi îşi croia pârţâind drum prin parcarea din faţa blocului nostru. Baba oprise motorul şi lăsase maşina să alunece în tăcere pe locul nostru de parcare. Ne-am înfundat în scaune şi