În acea vară a lui 1983 am absolvit liceul, la vârsta de douăzeci de ani, fiind de departe cel mai vârstnic elev care şi-a aruncat în aer toca de absolvent în cadrul ceremoniei de pe terenul de fotbal. Îmi amintesc că îl pierdusem pe Baba în vacarmul familiilor adunate acolo, al bliţurilor de la aparatele de fotografiat şi al veşmintelor albastre. L-am zărit lângă linia de douăzeci de yarzi, cu mâinile băgate în buzunare şi aparatul spânzurat la gât. L-am pierdut şi l-am regăsit în mulţime: fete în robe albastre care ţipau afectat, îmbrăţişându-se şi plângând, băieţi care băteau palma cu taţii lor sau între ei. Barba lui Baba încărunţise, părul i se rărea pe la tâmple, cât despre înălţime, nu fusese el cel mai înalt bărbat din Kabul? Purta costumul lui maro – singurul lui costum, acelaşi pe care îl purta la nunţi sau înmormântări afgane – şi cravata roşie pe care i-o făcusem cadou anul acela, când împlinise cincizeci de ani. Apoi m-a văzut şi el şi mi-a făcut cu mâna. A zâmbit. Mi-a făcut semn să-mi pun toca şi mi-a făcut o poză în care apărea, în fundal, şi turnul cu ceas al şcolii. Am zâmbit de dragul lui – într-un fel, asta era mai mult ziua lui de glorie, decât a mea. A păşit spre mine, m-a luat cu braţul pe după gât şi m-a sărutat pe o sprânceană. „Sunt moftakhir, Amir” – mi-a zis. Mândru. I-au strălucit ochii când a spus-o, iar eu am fost fericit să fiu ţinta acelei priviri.

M-a dus în seara aceea la un local afgan unde se prepara kebap, în Hayward, şi a comandat mâncare din belşug. I-a spus proprietarului restaurantului că fiul lui se pregăteşte să meargă în toamnă la universitate. Discutasem despre asta chiar înainte de absolvire şi îi spusesem că vreau să-mi iau o slujbă. L-aş fi ajutat, aş fi economisit nişte bani şi, poate, aş fi putut să merg la facultate anul următor. Dar mi-a închis gura cu una din privirile lui de smoală şi cuvintele mi s-au evaporat de pe limbă.

După cină, Baba m-a dus la un bar, peste drum de restaurant. Locul era întunecos, iar pereţii erau impregnaţi de un miros acru, de bere, care nu-mi plăcuse niciodată. Bărbaţi cu şepci de baseball pe cap şi cu tricouri mulate jucau biliard şi norii de fum de ţigară se îngrămădeau deasupra meselor verzi de biliard şi urcau mai sus în spirale scămoase, luminate de lămpile cu neon. Atrăgeam privirile – Baba în costumul lui maro şi eu, în pantaloni cu dungă şi sacou sport. Ne-am aşezat la bar, lângă un bătrân cu faţa bolnăvicios de palidă în lumina globului cu oglinzi care se învârtea deasupra. Baba şi-a aprins o ţigară şi a comandat câte o bere.

— În seara asta sunt fericit, mult fericit, a anunţat pe toată lumea şi pe nimeni în special. În seara asta eu băut cu fiul meu. Şi una, te rog, pentru prietenul meu, a zis, bătându-l pe bătrân cu palma pe spate. Omul şi-a ridicat pălăria şi a zâmbit. Nu avea nici un dinte în partea de sus.

Baba şi-a terminat berea din trei înghiţituri şi a mai comandat una. A băut trei, în timp ce eu m-am luptat să birui un sfert dintr-a mea. Între timp îi mai făcuse cinste bătrânului cu un whisky şi cu un rând jucătorilor de biliard de la o masă alăturată. Oamenii veneau să-i strângă mâna şi să-l bată pe spate. Închinau în cinstea lui. Cineva i-a aprins ţigara. Baba şi-a slăbit nodul de la cravată şi i-a dat bătrânului un pumn de mărunţiş. I-a arătat tonomatul şi mi-a zis: „Spune-i să-şi aleagă cântecele care îi plac.“ Bătrânul a încuviinţat şi l-a salutat pe Baba. După câteva momente, muzica country inunda localul cu acorduri vesele, iar Baba a pus-o de o petrecere cât ai bate din palme.

La un moment dat, Baba s-a ridicat în picioare, a închinat cu halba, vărsând bere pe podea şi urlând: „La dracu’ cu Rusia!” Cei din bar au râs iar şi iar. Baba le-a mai făcut cinste tuturor cu un rând.

Când ne-am ridicat, tuturor le părea rău să-l vadă plecând. „Kabul, Peshawar, Hayward – acelaşi Baba dintotdeauna” – mi-am zis, zâmbind în sinea mea.

M-am urcat la volanul bătrânului Buick Century galben-muştar al lui Baba şi am pornit-o spre casă, în timp ce Baba moţăia alături, sforăind ca un burghiu. Emana un miros pătrunzător, dulceag, de tutun şi alcool. S-a trezit imediat ce am oprit maşina şi mi-a zis cu voce răguşită:

— Mergi până la capătul blocului.

— De ce, Baba?

— Fă cum îţi zic!

M-a pus să parchez în capătul dinspre sud al străzii. A cotrobăit în buzunarul de la haină şi mi-a întins nişte chei:

— Poftim! a mai zis, arătând spre maşina din faţa noastră. Era un model vechi de Ford, lung şi spaţios, de culoare închisă, pe care nu am putut-o desluşi în lumina lunii.

— Trebuie vopsită şi o să vorbesc cu unul din băieţii de la benzinărie să-i pună amortizoare noi, dar important e că funcţionează.

Am luat cheile, uluit. M-am uitat lung, când la el, când la maşină.

— O să ai nevoie de ea când mergi la facultate, a mai zis.

I-am luat mâna într-a mea şi i-am strâns-o. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am fost bucuros că am faţa ascunsă în întuneric.

— Mulţumesc, Baba!

Am urcat amândoi în Ford. Era un „Grand Torino”. Bleumarin, a zis Baba. Am condus în jurul blocului, verificând frânele, radioul de bord, farurile de semnalizare. Am dus-o în parcarea din faţa blocului nostru şi am oprit motorul.

— Tashakor, Baba jan! am zis. Am vrut să-i spun mai multe, să-i spun cât de impresionat sunt de bunătatea lui, cât apreciez tot ce a făcut pentru mine şi tot ce făcea în continuare. Dar ştiam că l-aş fi făcut să se simtă stânjenit. „Tashakor”, am repetat, în locul tuturor acestor cuvinte.

A zâmbii şi şi-a sprijinit capul de tetieră, cu