— Vă rog să mă sunaţi de îndată ce veţi şti. Vă voi restitui până la ultimul bănuţ, doamnă Nguyen! Îmi pare foarte rău!

Doamna Nguyen a luat peticul de hârtie din mâna mea şi a încuviinţat. Am văzut că îi tremură mâinile mai mult decât de obicei şi din pricina asta m-am înfuriat pe Baba, care făcuse o femeie bătrână să tremure în asemenea hal.

— Tata încă nu s-a obişnuit în America, am zis, ca un fel de explicaţie.

Aş fi vrut să le spun că, la Kabul, rupeam o creangă dintr-un copac şi o foloseam pe post de carte de credit. Luam împreună cu Hassan băţul de lemn şi i-l duceam brutarului care cresta pe el o linie pentru fiecare bucată caldă de naan de-abia scoasă din tandoor. La sfârşitul lunii, tata îi plătea după numărul de linii de pe băţ. Şi asta era tot. Fără întrebări, fără număr de cont.

Dar nu le-am spus. I-am mulţumit domnului Nguyen că nu a chemat poliţia şi l-am dus pe Baba acasă. A mormăit şi a fumat pe balcon până am terminat de pregătit orezul cu gât de pui fiert. Trecuse mai bine de un an şi jumătate de când Baba şi cu mine ne dăduserăm jos din Boeing-ul de Peshawar şi uite că Baba tot nu se obişnuise încă.

În seara aceea am mâncat în tăcere. După două îmbucături, Baba şi-a împins farfuria într-o parte.

L-am privit cum stă de cealaltă parte a mesei, cu unghiile negre de la uleiul de motor, cu buricele degetelor julite şi cu hainele impregnate de mirosul amestecat de benzină, praf şi sudoare. Baba era ca văduvul care se însoară a doua oară, dar nu-şi poate uita soţia moartă. Îi lipseau câmpurile cu trestie de zahăr de lângă Jalalabad şi grădinile din Paghman. Îi lipseau oamenii care intrau şi ieşeau continuu din casa lui, îi lipsea plimbarea prin Shor Bazaar cu aleile lui forfotind de oameni şi îi lipsea salutul celor care îi cunoscuseră pe el şi pe tatăl lui, pe bunicul lui – cei care aveau strămoşi comuni cu ai lui, al căror trecut se împletea cu al lui.

Pentru mine, America era un loc unde să-mi îngrop amintirile.

Pentru Baba – un loc unde să şi le jelească pe ale lui.

— Poate ar trebui să ne întoarcem la Peshawar, am zis, urmărind cu privirea gheaţa care plutea în paharul cu apă. Petrecuserăm şase luni în Peshawar în aşteptarea vizei de la INS. Garsoniera noastră întunecoasă mirosea a şosete murdare şi a urină de pisică, dar cel puţin eram înconjuraţi de oameni pe care îi cunoşteam – sau, cel puţin, pe care-i cunoştea Baba. Invita pe toată lumea de pe palier la cină, majoritatea fiind afgani în aşteptarea vizei. Întotdeauna se găsea cineva care să aducă două tamburine şi o orgă micuţă. Ceaiul clocotea, iar toţi cei care aveau cât de cât voce cântau până la răsăritul soarelui, când încetau şi ţânţarii să bâzâie, iar mâinile le ardeau de atâta bătut din palme.

— Erai mai fericit acolo, Baba. Îţi amintea mai mult de casă, i-am zis.

— Peshawar era bun pentru mine. Dar nu şi pentru tine.

— Aici munceşti prea mult.

— Acum nu mai e atât de greu, îmi răspundea, vrând să zică că nu mai era atât de greu de când fusese numit şef de tură de zi la benzinărie.

Dar eu vedeam cum tremură de oboseală şi cum îşi masează încheieturile în zilele umede. Sau cum îi apar brusc broboane de sudoare pe frunte, după ce termină de mâncat în pauza de prânz şi se întinde după borcanul lui de „Antiacid“.

— Şi-apoi, n-am venit aici pentru mine, nu-i aşa?

M-am întins peste masă şi l-am luat de mână. Mâna mea de elev, curată şi moale, pe mâna lui de muncitor, bătătorită şi muncită. M-am gândit la toate maşinuţele, trenuleţele şi bicicletele pe care mi le cumpărase la Kabul. Acum – America. Un ultim dar pentru Amir.

La numai o lună după ce am ajuns în America, Baba şi-a găsit de lucru, chiar pe Washington Boulevard, ca vânzător la o staţie de benzină al cărei proprietar era o veche cunoştinţă din Afganistan. A început să-şi caute de lucru din prima săptămână în care am ajuns în America. Şase zile pe săptămână, Baba lucra în ture de douăsprezece ore, punând benzină de la pompă, ţinând registrul încasărilor, schimbând uleiul şi spălând parbrizele. Uneori îi duceam prânzul şi îl găseam căutând vreun pachet de ţigări pe rafturi pentru un client care aştepta de cealaltă parte a tejghelei presărate cu pete de ulei. Faţa lui Baba arăta trasă şi palidă în lumina puternicelor lămpi fluorescente. Soneria electrică de deasupra intrării făcea ding-dong când intram, iar Baba se uita peste umăr, îmi făcea semn cu mâna şi îmi zâmbea, cu ochii lăcrimând de oboseală.

Chiar în ziua în care s-a angajat Baba, ne-am dus la doamna Dobbins, funcţionara care se ocupa de selecţia pentru obţinerea cetăţeniei, în San Jose. Era o femeie supraponderală, de culoare, cu ochi strălucitori şi gropiţe în obraji, când zâmbea. Îmi zisese odată că e în corul bisericii şi mi s-a părut firesc – avea o voce care mă ducea cu gândul la miere şi lapte cald. Baba i-a pus teancul de bonuri de masă înapoi pe birou şi i-a zis:

— Mulţumesc, dar nu-mi trebuie! Întotdeauna am muncit; în Afganistan am lucrat, lucrez în America. Mulţumesc foarte mult, doamnă Dobbins, dar nu-mi plac banii pe degeaba.

Doamna Dobbins a clipit. A luat bonurile de masă, şi-a mutat privirea de la mine la Baba, ca să se asigure că nu vrem să îi jucăm un renghi sau „să i-o facem lată“, cum zicea Hassan.

— De cincisprezece ani îmi fac meseria şi nimeni, niciodată, nu a mai făcut aşa ceva, a zis ea. Şi uite aşa, Baba a pus capăt acelor umilitoare momente de aşteptare la ghişeul unde se eliberau bonurile de masă şi a scăpat de una dintre temerile lui cele mai mari: că l-ar fi putut vedea