— Există numai trei bărbaţi adevăraţi în lumea asta, Amir! îmi zicea. Îi număra pe degete: americanul – salvatorul îndrăzneţ, britanicul şi israelianul. Ceilalţi – aici flutura din mână şi scotea un sunet dispreţuitor – sunt ca nişte babe clevetitoare.

Partea cu Israelul îi atrăgea mânia afganilor din Fremont, care-l acuzau de atitudine proevreiască şi, de fado, de antiislamism. Baba se întâlnea cu ei la un ceai şi la o prăjitură rowt în parc, înnebunindu-i cu opiniile lui politice:

— Ce nu înţeleg ei – avea să-mi spună mai târziu – este că religia nu are nimic de-a face cu asta.

În opinia lui Baba, Israelul era o insulă de „bărbaţi adevăraţi” într-o mare de arabi care erau prea ocupaţi să se îngraşe din petrol ca să le mai pese de ai lor. „Israelul face asta, Israelul drege aia“ – zicea Baba, imitând în bătaie de joc accentul arabilor. „Păi, faceţi ceva! Luaţi atitudine! Dacă sunteţi arabi, ajutaţi-i pe palestinieni atunci!”

Îl detesta pe Jimmy Carter, pe care-l numea „un cretin dinţos”. În 1980, pe când eram încă la Kabul, Statele Unite anunţaseră că vor boicota Jocurile Olimpice de la Moscova.

„Wah, wah!“, exclamase Baba, plin de dezgust. „Brejnev îi masacrează pe afgani, iar mâncătorul ăla de alune nu e în stare să zică decât: nu vreau să vin să fac baie la tine în piscină!” Baba era de părere că, neintenţionat, Carter făcuse mai multe pentru comunism decât Leonid Brejnev. „Nu e potrivit să conducă ţara asta. E ca şi cum ai pune un băiat care nu ştie să meargă nici pe bicicletă să conducă un Cadillac nou.” America şi restul lumii aveau nevoie de un bărbat aspru. Un bărbat care să fie recunoscut ca atare, care să acţioneze în loc să-şi frângă mâinile. Acest cineva a apărut în persoana lui Ronald Reagan. Şi când Reagan a apărut la televizor şi i-a numit pe Shorawi „Imperiul Răului”, Baba s-a dus în oraş şi a cumpărat o poză a preşedintelui cu zâmbet larg şi cu degetul mare în sus. A înrămat fotografia şi a pus-o în holul apartamentului nostru, chiar lângă poza alb-negru în care un Baba mai tânăr dădea mâna cu regele Zahir Shah. Majoritatea vecinilor noştri din Fremont erau şoferi de autobuz, poliţişti, vânzători la benzinărie şi mame singure, care trăiau din ajutorul social, exact genul de funcţionari care se vor sufoca în curând sub presiunea economică a erei Regan. Baba era singurul republican din clădirea în care locuiam.

Dar smogul din Bay Area îi întuneca vederea, gălăgia din trafic îi dădea dureri de cap şi polenul îl făcea să tuşească. Fructele nu erau niciodată suficient de dulci, apa – niciodată destul de curată, şi-apoi, unde erau copacii şi întinderile de câmpie? Doi ani de zile mă străduisem să-l conving pe Baba să urmeze cursuri ESL, ca să-şi îmbunătăţească engleza de baltă, dar nici prin cap nu-i trecea.

— Poate reuşesc să pronunţ corect „cat“ şi profesorul o să-mi dea o steluţă strălucitoare şi o să dau fuguţa acasă să ţi-o arăt, mârâia el.

Într-o duminică din primăvara lui 1983, am intrat într-o mică librărie unde se vindeau cărţi vechi, tipărite pe hârtie ieftină. Magazinul era chiar lângă cinematograful indian, la vest de intersecţia Amtrak cu Fremont Boulevard. I-am zis lui Baba că ies în cinci minute şi el a dat din umeri. Lucia la o benzinărie din Fremont şi îşi luase liber în ziua aceea. L-am urmărit cum se îndreaptă şchiopătând spre „Fast & Easy“ de pe Fremont Boulevard – o mică băcănie ţinută de o pereche de vietnamezi în vârstă, domnul şi doamna Nguyen. Aveau părul cărunt şi erau prietenoşi: ea avea parkinson, iar el – proteză la şold. „Acum e ca Omul de şase milioane“, zicea ea întotdeauna, râzând ştirb. „Îţi aminteşti de Omul de şase milioane de dolari, Amir?“ Atunci, domnul Nguyen îl maimuţărea pe Lee Majors, prefăcându-se că aleargă cu încetinitorul.

Tocmai răsfoiam o ediţie uzată a unui roman poliţist al lui Mike Hammer, când am auzit ţipete şi zgomot de sticlă spartă. Am lăsat cartea şi am fugit peste drum. I-am găsit pe cei doi Nguyen în spatele tejghelei, cu spatele lipit de perete şi feţele cenuşii, iar domnul Nguyen, îşi ţinea braţul în jurul umerilor soţiei. Pe podea zăceau portocale, un suport răsturnat de reviste, un borcan spart cu carne de vită conservată şi cioburi de sticlă, la picioarele lui Baba.

A rezultat că Baba, care nu avea bani lichizi ca să-şi cumpere portocalele, îi scrisese un cec domnului Nguyen, care îl întrebase de numărul de cont.

— Vrea să-mi vadă buletinul, a lătrat Baba în farsi. De aproape doi ani îi cumpărăm blestematele astea de fructe şi îi băgăm bani în buzunar şi nemernicul de „son of a dog“ vrea să-mi vadă buletinul!

— Baba, nu are nimic cu tine, am zis, zâmbind către cei doi Nguyen, dar trebuie să-ţi ceară numărul de cont.

— Nu vreau să te mai prind pe-aici, a zis domnul Nguyen, păşind în faţa soţiei sale. Arăta cu bastonul spre Baba, apoi s-a întors spre mine:

— Eşti un tânăr cumsecade, dar tatăl tău, el e nebun. Aici nu mai e binevenit!

— Ce, crede că sunt hoţ? zicea Baba, pe un ton ridicat. Oamenii se adunaseră afară. Se zgâiau. Ce fel de ţară mai e şi asta? Nimeni nu are încredere în nimeni!

— Chem poliţia, a zis doamna Nguyen, iţindu-se de după umărul soţului. Ori ieşiţi, ori chem poliţia! OK? Vă rog!

— Da, luaţi-l acasă. E o idee bună! a zis şi domnul Nguyen. Ochii lui, din spatele ochelarilor cu lentile bifocale şi rame de sârmă, nu se desprinseseră nici o clipă de Baba. L-am condus pe Baba spre ieşire şi l-am scos afară, nu destul de repede, însă, ca să nu dea cu piciorul într-o revistă de pe jos. După ce i-am smuls promisiunea că nu se mai întoarce înăuntru, am intrat iar în magazin şi le-am cerut scuze proprietarilor. Le-am zis