stânga, în dreapta, în sus şi în jos, mi-am fluturat mâinile prin faţa ochilor, dar nu am văzut nici măcar o părere de mişcare. Am clipit, am clipit iar. Absolut nimic. Aerul era cumplit, prea gros, aproape solid. Aerul n-ar trebui să fie solid. Aş fi vrut să-l ating cu mâinile, să-l sfărâm în bucăţele şi să mi le îndes pe trahee. Of, şi mirosul de benzină! Ochii mă usturau, de parcă cineva mi-ar fi smuls pleoapele şi ar fi frecat pe rană o jumătate de lămâie. Nasul îmi lua foc cu fiecare respiraţie. Poţi să mori într-un asemenea loc – m-am gândit atunci. Un ţipăt era pe cale să mă biruie. Mă biruia, mă biruia…

Şi-apoi, un mic miracol: Baba m-a tras de mânecă şi ceva a strălucit verzui, în întuneric. Lumină! Ceasul de mână al lui Baba. Mi-am lipit ochii de arătătoarele fosforescente. Îmi era atât de teamă că le-aş putea pierde, încât nu îndrăzneam nici să clipesc.

Încet-încet am redevenit conştient de tot ce mă înconjoară. Am auzit vaiete şi rugăciuni murmurate. Cineva a vomitat. Altcineva îi blestema pe Shorawi. Maşina se hurduca în sus şi-n jos, capetele se loveau de metal.

— Gândeşte-te la ceva frumos, mi-a zis Baba la ureche. Ceva vesel.

Ceva frumos, ceva vesel. Mi-am lăsat mintea să hoinărească şi mi-am amintit:

O vineri după-amiază, în Paghman. O pajişte care se întinde cât vezi cu ochii, pătată ici-colo de duzi în floare. Eu şi Hassan stăm în iarba plină de sevă, în care ne înfundăm până la glezne. Eu trag de sfoară, ghemul se învârte în mâinile bătătorite ale lui Hassan, iar ochii noştri nu se desprind de zmeul din înaltul cerului. Nici un cuvânt rostit, nu pentru că nu am avea nimic de spus, ci pentru că nu trebuie să ne spunem nimic – aşa se întâmplă cu cei care sunt unul pentru celălalt prima amintire, primul cuvânt, cei care au supt lapte de la acelaşi sân. O briză înfioară vârful ierbii, iar Hassan lasă ghemul să se desfăşoare. Zmeul coboară, se roteşte, se ridică iar. Umbrele noastre gemene dansează pe iarba unduitoare. De undeva, de dincolo de zidul jos de cărămidă, de la capătul câmpului, auzim glasuri şi râsete şi zgomotul apei scoase din fântână. Şi un cântec, ceva vechi şi cunoscut, cred că Ya Mowlah cântată la rubab. Cineva ne strigă peste zid şi ne spune că e timpul pentru ceai şi prăjituri.

Nu-mi amintesc ce lună a fost, nici măcar ce an. Ştiu doar că amintirea aceea trăieşte în mine, o bucăţică, bine închisă într-o capsulă protectoare, a unui timp fericit, o linie colorată trasată de penel peste fondul cenuşiu – această canava fumurie în care s-au transformat vieţile noastre de acum.

 

Restul acelei călătorii e împrăştiat în bucăţele şi fragmente de amintiri care vin şi se duc – cele mai multe fiind mirosuri şi sunete: MIG-uri tunând pe deasupra capetelor noastre; staccato de miualiere; un măgar care rage în apropiere; clinchet de clopoţei şi behăit de oi; pietriş scrâşnind sub roţile camionului; un copilaş plângând în noapte; duhoarea de benzină, vomă şi rahat.

Următorul lucru de care îmi amintesc este strălucirea orbitoare a dimineţii în care am ieşit la lumină. Îmi amintesc că mi-am ridicat faţa spre cer, cu ochii mijiţi, respirând de parcă lumea urma să rămână fără aer. M-am întins la marginea drumului de pământ, lângă un şanţ plin cu bolovani şi pietre şi am privit cerul fumuriu al dimineţii, recunoscător pentru aer, recunoscător pentru lumină, recunoscător pentru că trăiesc.

— Suntem în Pakistan, Amir – a zis Baba. Stătea lângă mine. Karim spune că o să ne cheme un autobuz ca să ne ducă la Peshawar.

Mi-am umflat pieptul, stând încă pe pământul rece, şi am văzut geamantanele noastre de o parte şi de cealaltă a lui Baba. Prin v-ul inversat format de picioarele sale vedeam cisterna trasă la marginea drumului, iar pe ceilalţi refugiaţi coborând pe rând pe scara cisternei. Dincolo de toate acestea, drumul se unduia printre lanuri aşternute ca nişte cearceafuri plumburii sub cerul cenuşiu. Apoi dispărea undeva, departe, şerpuind printre dealuri, nu înainte de a străbate un sătuc întins pe o pantă scăldată în soare. Ochii mi s-au întors spre geamantane. Îmi părea rău pentru Baba. După tot ce clădise, plănuise, visase, se luptase, asta era tot ce se alesese de viaţa lui: un fiu care-l dezamăgise şi două valize.

Cineva ţipa. Nu, nu ţipa, bocea. I-am văzut pe pasageri strângându-se roată, le-am auzit vocile grăbite. Cineva a rostit cuvântul „vapori”, altcineva a zis acelaşi lucru. Bocetul s-a transformat într-un ţipăt înecat.

Baba şi cu mine ne-am grăbit spre ceata de privitori şi i-am îmbrâncit, făcându-ne loc printre ei. Tatăl lui Kamal stătea în mijlocul cercului cu picioarele încrucişate, legănându-se înainte şi înapoi, sărutând faţa pământie a fiului său.

— Nu mai respiră! Băiatul meu nu mai respiră! plângea el. Trupul fără viaţă al lui Kamal zăcea în poala tatălui său. Mâna dreaptă, atârnând fără vlagă, se legăna în ritmul suspinelor acestuia.

— Băiatul meu, băiatul meu nu mai respiră! Allah, ajută-mi băiatul să respire!

Baba a îngenuncheat lângă el şi i-a înconjurat umerii cu braţul. Dar tatăl lui Kamal l-a dat deoparte şi s-a uitat după Karim, care stătea lângă vărul lui. Ce a urmat a fost prea brusc să poată interveni cineva: Karim a scăpat un ţipăt de surpriză şi s-a dat înapoi. Am văzut un braţ legănându-se, un picior zvâcnind. O clipă mai târziu, tatăl lui Kamal avea arma lui Karim în mână.

— Nu mă împuşca! a ţipat Karim.

Dar înainte ca vreunul dintre noi să poate face vreo mişcare, tatăl lui Kamal şi-a băgat ţeava pistolului în gură. N-am să uit niciodată ecoul împuşcăturii. Nici fasciculul luminos, nici roşul împroşcat peste tot.

M-am prăbuşit iar pe marginea drumului, cu gâtul uscat ca iasca.

Capitolul XI

Fremont, California, 1980

 

Baba iubea ideea de America.

Dar traiul din America îl pricopsise cu un ulcer.

Îmi amintesc cum ne plimbam amândoi prin parcul „Lake Elizabeth” din Fremont, la câteva străzi de locuinţa noastră, cum îi priveam pe băieţi jucându-se şi pe fete chicotind în timp ce se dădeau în