partea lui din excursia asta. Doar asta îl interesează. Karim scotea sunete guturale de om care se îneacă. Saliva i se scurgea pe la colţurile gurii.

— Lăsaţi-l jos, aga sahib, o să-l omorâţi! a zis unul dintre pasageri.

— Asta şi vreau! a răspuns Baba. Ceea ce nimeni din încăperea aceea nu ştia era că Baba nu glumeşte câtuşi de puţin. Karim se înroşise şi dădea din picioare. Baba a continuat să-l strângă de gât până ce tânăra mamă, cea pe care pusese ochii ofiţerul rus, l-a implorat să se oprească.

Când Baba i-a dat în cele din urmă drumul, Karim s-a prăbuşit pe podea, zbătându-se şi înghiţind aerul cu aviditate. În cameră domnea tăcerea. Cu nici două ore în urmă, Baba se oferise să încaseze un glonte pentru onoarea unei femei pe care nu o mai văzuse în viaţa lui. Acum fusese gata să strângă de gât un om şi ar fi făcut-o bucuros, dacă nu i-ar fi făcut pe plac aceleiaşi femei.

O bufnitură a răzbătut de la uşa de alături. Nu, nu de la uşă, de dedesubt.

— Ce se aude? a întrebat cineva.

— Sunt ceilalţi, a zis Karim printre gâfâituri. Jos, la subsol.

— Ei de când aşteaptă? a întrebat Baba, dominându-l pe Karim.

— De două săptămâni.

— Parcă ziceai că ţi s-a stricat camionul săptămâna trecută.

Karim şi-a masat gâtul.

— O fi fost acum două săptămâni, a croncănit el.

— Cât?

— Ce?

— Cât durează până primeşti piesele? a urlat Baba. Karim a tresărit, dar nu a spus nimic. Eram bucuros că e întuneric. Nu voiam să văd privirea ucigătoare a lui Baba.

 

O miasmă groaznică m-a izbit în clipa în care Karim a deschis uşa spre treptele putrede care coborau în pivniţă. Scările scârţâiau sub paşii lui Baba. M-am simţit privit de ochi care clipeau în întunericul rece al pivniţei şi am văzut siluete înghesuite pe la colţuri; umbrele li se proiectau pe pereţi în lumina chioară a două lămpi cu cherosen. Un murmur de voci înăbuşite răzbătea până la noi, acoperind zgomotul mai îndepărtat al unor picături care cădeau ritmic undeva. Se mai auzea ceva, un sunet ca un hârşâit.

Baba a oftat în spatele meu şi a dat drumul bagajelor.

Karim ne-a spus că e doar o chestiune de zile, nu mai mult de două-trei, până când avea să fie reparat camionul. Apoi, aveam să fim deja pe drum, spre Peshawar. Spre libertate. Spre siguranţă.

Beciul ne-a servit drept adăpost o săptămână întreagă, iar în cea de-a treia noapte am descoperit sursa hârşâitului. Şobolani.

 

De îndată ce ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, am numărat vreo treizeci de refugiaţi ascunşi în pivniţă. Stăteam umăr la umăr de-a lungul pereţilor, mâncam biscuiţi, pâine, curmale şi mere. În acea primă noapte ne-am rugat toţi împreună. Unul dintre refugiaţi l-a întrebat pe Baba de ce nu li se alătură:

— Dumnezeu ne va salva. De ce nu te rogi la El?

Baba a prizat nişte tutun. Şi-a întins picioarele.

— Ba or să ne salveze opt cilindri şi un carburator ca lumea. Şi asta i-a făcut pe ceilalţi să nu mai încerce niciodată să discute cu Baba despre Dumnezeu.

Mai târziu, în aceeaşi noapte, aveam să descopăr că printre cei care se ascund cu noi sunt şi Kamal şi tatăl său. A fost un adevărat şoc să-l văd pe Kamal stând în pivniţă, la doar câţiva metri de mine. Dar când el şi tatăl lui au venit în partea de încăpere în care stăteam noi şi i-am văzut faţa lui Kamal, când i-am văzut-o cu adevărat…

Se veştejise – nu găsesc alt cuvânt! M-a privit – o privire goală, care nu părea să mă recunoască deloc. Umerii i se gârboviseră, iar obrajii îi erau atât de scofâlciţi încât pielea lor părea prea obosită ca să mai stea întinsă peste oasele de dedesubt. Tatăl lui, care era proprietarul unui cinematograf în Kabul, îi povestea lui Baba cum, cu trei luni în urmă, un glonte rătăcit îi ucisese nevasta, chiar în templu. Apoi i-a zis lui Baba despre Kamal; am prins numai frânturi: nu ar fi trebuit să-l lase singur… el, atât de frumos… ştii… ei erau patru… el s-a zbătut, s-a luptat… Dumnezeu… L-a luat… Sângera acolo jos… Pantalonii lui… Nu mai vorbeşte de atunci… doar se zgâieşte aşa…

 

Nu mai poate fi vorba de nici un camion – ne-a spus Karim după o săptămână petrecută în beciul infestat de şobolani. Camionul nu mai poate fi reparat.

— Ar mai fi o idee, a zis Karim, înălţându-şi vocea peste gemetele din încăpere.

Vărul lui are o cisternă şi a trecut oameni dincolo de câteva ori. E aici, la Jalalabad şi, probabil, ne-ar putea duce pe toţi.

Toată lumea, cu excepţia unei perechi în vârstă, a decis să meargă.

Am plecat în noaptea aceea, eu şi Baba, Kamal şi tatăl lui, toţi ceilalţi. Karim şi vărul lui, un tip chel, cu faţa pătrăţoasă, pe care-l chema Aziz, ne-au ajutat să intrăm în cisternă. Unul câte unul, am urcat pe platforma din spate a maşinii, ne-am căţărat pe scara de acces şi ne-am strecurat în rezervorul uriaş. Îmi amintesc că Baba a urcat scara până la jumătate, pe urmă a sărit iar jos, a scos tabachera din buzunar, a golit-o şi a luat un pumn de ţărână, din mijlocul drumului neasfaltat. A sărutat pământul şi l-a vărsat în cutiuţă. A ascuns cu grijă tabachera în buzunarul de la piept, lângă inimă.

 

Panică.

Deschizi gura. O deschizi atât de tare încât îţi pârâie maxilarele. Le porunceşti plămânilor să tragă aer, acum, ai nevoie de aer şi ai nevoie acum. Dar căile tale respiratorii ignoră comanda. Se prăbuşesc, se contractă, se strâng şi, deodată, te trezeşti respirând printr-un pai. Gura îl prinde şi buzele se strâng pungă, iar tot ce poţi să spui sună ca un soi de croncănit gâtuit. Mâinile ţi se chircesc şi tremură. Undeva, printr-o crăpătură, se strecoară un fir de aer rece, iar corpul îţi este inundat brusc de valuri de transpiraţie. Vrei să ţipi, ai face-o dacă ai putea. Dar ca să ţipi, ar trebui să respiri.

Panică.

În beci fusese întuneric. În rezervorul cisternei era întuneric beznă. M-am uitat în