lui Karim să-l roage pe „domnul soldat sahib“ să fie milostiv, poate are şi el o soră sau o mamă, poate are şi el o soţie. Rusul l-a ascultat pe Karim şi a lătrat câteva cuvinte.

— E preţul lui ca să ne lase să trecem, a zis Karim. Nu îndrăznea să-l privească pe bărbatul femeii în ochi.

— Dar am plătit deja un preţ bun. Primeşte bani frumoşi! a zis soţul.

Karim a vorbit iar cu soldatul rus.

— Zice… zice că orice preţ are şi un impozit.

În acel moment Baba s-a ridicat în picioare. Era rândul meu să-i încleştez o mână pe picior, dar Baba şi-a smucit piciorul şi s-a eliberat. Când s-a ridicat, a acoperit şi luna.

— Vreau să îl întreb ceva pe omul acesta! a zis Baba. I se adresase lui Karim, dar s-a uitat fix la ofiţerul rus. Întreabă-l dacă nu-i e ruşine!

A urmai un schimb de replici.

— Zice că e război, că în război nu există ruşine.

— Spune-i că se înşală. Războiul nu exclude decenţa. O cere, mai mult chiar decât pe timp de pace.

Trebuie să o faci întotdeauna pe eroul? – m-am gândit, cu inima bătându-mi nebuneşte. Nu poţi să laşi lucrurile aşa cum sunt, măcar o dată? Dar ştiam că n-ar putea, nu-i stătea în fire. Problema era că firea lui avea să ne omoare pe toţi.

Soldatul rus i-a spus ceva lui Karim, cu un zâmbet care i se lăţea pe buze:

— Aga sahib, a zis atunci Karim, aceşti rousi nu sunt ca noi. Nu ştiu ce este acela respect, onoare.

— Ce a zis?

— A zis că o să-i facă tot atâta plăcere să bage un glonţ în dumneavoastră, cât să… a spus Karim, arătând cu capul în direcţia tinerei femei, care observase ocheada lui cu subînţeles. Soldatul şi-a strivit ţigara neterminată şi şi-a tras pistolul din toc. „Deci aici va muri Baba“ – mi-am zis. „Aşa se va întâmpla.” Am spus în gând o rugăciune pe care o învăţasem la şcoală.

— Spune-i că mai bine primesc o sută de gloanţe în piept, decât să las să se întâmple un lucru atât de necuviincios! a zis Baba. Mintea mi-a zburat spre ziua aceea de iarnă, de acum şase ani. Eu, trăgând cu ochiul pe aleea singuratică, unde Kamal şi Wali îl ţineau pe Hassan întins pe jos. Muşchii feselor lui Assef contractându-se şi relaxându-se, în timp ce şoldurile i se mişcau înainte şi înapoi. Ce mai erou fusesem atunci, cum îmi făceam griji din pricina zmeului! Uneori şi eu mă întrebam dacă sunt sau nu fiul lui Baba!

Rusul cu faţă de buldog a ridicat arma:

— Baba, stai jos, te rog! i-am spus, trăgându-l de mânecă. Chiar are de gând să te împuşte.

Dar el mi-a dat mâna la o parte dintr-o lovitură.

— Oare nu te-am învăţat nimic până acum? a strigat la mine. Apoi s-a întors spre soldatul care rânjea: Spune-i că ar face bine să mă împuşte din prima. Că dacă nu, o să-l fac bucăţele, blestemat fie tatăl lui!

Rânjetul rusului nu a pălit nici un pic când a auzit traducerea. A tras piedica pistolului şi a îndreptat ţeava spre pieptul lui Baba. Cu inima bătându-mi în gât, mi-am îngropat faţa în mâini.

Arma a pocnit.

„S-a terminat, deci. Am optsprezece ani şi sunt orfan. Nu mai am pe nimeni pe lume. Baba e mort şi va trebui să-l îngrop. Unde să-l îngrop? Unde să mă duc după aceea?”

Dar vârtejul frânturilor de gânduri care mi se învârteau în cap s-a oprit brusc când mi-am întredeschis pleoapele şi l-am văzut pe Baba stând încă în picioare. Am văzut un alt ofiţer rus lângă ceilalţi. Din ţeava pistolului lui ieşea fum. Rusul care voise să-l împuşte pe Baba îşi aruncase arma şi se ţinea cu mâinile de picior. Niciodată nu mă simţisem mai dornic să plâng şi să râd în acelaşi timp.

Cel de-al doilea ofiţer rus, un tip voinic şi cu părul grizonat, ni s-a adresat într-o farsi stâlcită. Şi-a cerut scuze pentru purtarea tovarăşului său. „Rusia îi trimite să lupte – a zis el – dar sunt doar nişte băieţi şi, când vin aici, descoperă plăcerea drogurilor.” Îi aruncă apoi o privire cruntă ofiţerului mai tânăr, ca un tată exasperat de purtarea fiului său: „Ăsta e dependent de droguri. Încerc să-l dezvăţ…” Ne-a făcut semn cu mâna că putem pleca.

Câteva clipe mai târziu, ne puneam în mişcare. Am auzit un râset şi apoi vocea primului ofiţer, hârşâită şi afonă, cântând vechiul cântec de nuntă.

 

Am călătorit în tăcere timp de vreo cincisprezece minute şi deodată l-am văzut pe soţul tinerei femei ridicându-se brusc şi făcând ceva ce mai făcuseră mulţi alţii înaintea lui: i-a sărutat mâna lui Baba.

 

Ghinionul lui Toor. Nu auzisem asta într-o frântură de conversaţie, la Mahipar?

Am ajuns în Jalalabad cam cu o oră înainte de răsăritul soarelui. Karim ne-a scos repede din camion şi ne-a băgat într-o casă fără etaj, situată la intersecţia a două drumuri prăfuite străjuite de case terasate, acacii şi magazine închise. Mi-am ridicat gulerul hainei ca să mă apere de frig în timp ce ne grăbeam să intrăm în casă, târându-ne după noi avuţia. Din cine ştie ce motiv am simţit miros de ridichi.

De îndată ce ne-a văzut înăuntru, în livingul gol, prost luminat, Karim a încuiat uşa de la intrare şi a tras cearceafurile zdrenţuite, care serveau drept draperii. Apoi a tras adânc aer în piept şi ne-a dat vestea proastă: fratele lui, Toor, nu ne mai poate duce la Peshawar. Se părea că i se stricase camionul săptămâna trecută şi încă nu-i sosiseră piesele de schimb.

— Săptămâna trecută? a exclamat cineva. Dacă ştiai asta de ce ne-ai mai adus aici?

Am zărit cu coada ochiului o uşoară mişcare. Apoi ceva a străbătut camera ca o săgeată şi următorul lucru pe care l-am văzut a fost Karim lipit de perete, cu picioarele încălţate în sandale spânzurate la două palme deasupra pământului. În jurul gâtului lui erau încleştate mâinile lui Baba.

— O să vă spun eu de ce, a urlat Baba. Pentru că a fost plătit pentru