cum ne-am fi dus la iarbă verde: farfuriile cu resturi de kofta îngrămădite în chiuveta din bucătărie; rufe de spălat în coşul de rufe din hol; paturi nefăcute; costumele lui Baba înghesuite în şifonier. Tapiseriile atârnând pe pereţii livingului şi cărţile mamei încă aranjate pe etajere, în biblioteca lui Baba. Urmele fugii noastre erau subtile: dispăruse fotografia de la nunta părinţilor mei, ca şi cea îngălbenită de vreme a bunicului meu alături de regele Nader Shah, stând în picioare lângă căprioara moartă. Câteva piese de îmbrăcăminte lipseau din dulapuri. Nici caietul legat în scoarţe de piele, primit de la Rahim Khan în urmă cu cinci ani, nu mai era la locul lui.

Dimineaţa, Jalaluddin – al şaptelea servitor angajat în răstimp de cinci ani – va crede, probabil, că am ieşit să ne plimbăm puţin pe jos sau cu maşina. Nu-i spuseserăm nimic. În Kabul nu mai puteai avea încredere în nimeni – pentru o sumă oarecare sau sub ameninţare oamenii se denunţau unii pe alţii, vecin pe vecin, copil pe părinte, frate pe frate, servitor pe stăpân şi prieten pe prieten. Gândul mi-a zburat la Ahmad Zahir, cel care cântase la acordeon la a treisprezecea mea aniversare. Plecase cu maşina la plimbare, cu nişte prieteni, şi cineva îi găsise mai târziu corpul la marginea drumului, cu un glonţ în ceafă. Rafiq-ii – tovarăşii – erau pretutindeni şi împărţiseră Kabulul în două: cei care trăgeau cu urechea şi cei care nu o făceau. Partea periculoasă abia acum venea, pentru că nimeni nu ştia cărei tabere îi aparţineau ceilalţi. O remarcă banală făcută la croitor, în timp ce îţi ajusta costumul, te putea trimite direct în temniţa de la Poleh-charkhi. Sau te puteai plânge măcelarului despre starea de asediu şi te trezeai în spatele gratiilor, zgâindu-te la ţeava fioroasă a unui kalaşnikov. Chiar şi la cină, în intimitatea propriei case, oamenii trebuiau să vorbească într-un mod ferit – rafiq-ii existau şi în clasă, la şcoală; îi învăţau pe copii să-şi spioneze părinţii şi le spuneau la ce să tragă cu urechea şi cui să spună ce aud.

Ce făceam eu pe şoseaua asta, la miezul nopţii? Ar fi trebuit să fiu în pat, sub pătură, cu o carte cu paginile îndoite lângă mine. Ăsta, mai mult ca sigur, e un vis. Mai mult ca sigur! Mâine dimineaţă mă voi trezi şi mă voi uita pe geam: nu voi mai vedea soldaţi ruşi cu feţe întunecate, patrulând pe trotuare, nici tancuri rulând în sus şi-n jos pe străzile oraşului meu, cu turelele care se roteau ca nişte degete acuzatoare; fără moloz, stări de asediu, vehicule de personal ale armatei ruse cutreierând bazarul. Chiar atunci, l-am auzit pe Baba în spatele meu discutând la o ţigară cu Karim despre aranjamentul de la Jalalabad. Karim îl asigura pe Baba că fratele lui are un camion mare – „excelent şi de cea mai bună calitate” – şi că trecerea spre Peshawar avea să fie floare la ureche.

— Vă poate duce acolo şi cu ochii închişi, zicea Karim. L-am auzit zicându-i lui Baba că el şi fratele lui îi cunosc pe soldaţii ruşi şi afgani care lucrează la punctele de trecere şi că au pus bazele unei afaceri „profitabile pentru ambele părţi”. Nu era, deci, un vis. Ca şi cum ne-ar fi urmărit, un MIG a trecut deodată pe deasupra capetelor noastre, cu un zgomot bubuitor. Karim şi-a aruncat ţigara şi a scos un pistol de la brâu. Ţintind spre cer şi prefăcându-se că trage, a început să strige şi să blesteme avionul.

M-am întrebat pe unde o fi Hassan. Apoi a urmat inevitabilul: am vomitat pe o încâlcitură de buruieni, iar icnetele care le scoteam au fost acoperite de tunetul asurzitor al MIG-ului.

 

Douăzeci de minute mai târziu, am oprit la punctul de trecere de la Mahipar. Şoferul nostru a lăsat motorul să meargă în gol şi a sărit jos să salute vocile care se apropiau. Picioare care calcă apăsat pe pietrişul dimprejur. Un schimb de cuvinte scurte şi şoptite. Flacăra unei brichete „Spasseba”.

Altă flacără de brichetă. Cineva a scos un râs ascuţit şi cotcodăcit care aproape m-a făcut să sar în picioare. Mâna lui Baba mi s-a încleştat pe pulpă. Omul care râsese a început să cânte afon şi bălmăjit un vechi cântec de nuntă afgan, cu un accent rusesc apăsat:

 

Ahesta boro, Mah-e-man, ahesta boro.

Mergi încetişor, lună preafrumoasă, mergi încetişor.

 

Nişte tocuri de cizme au scrâşnit pe asfalt. Cineva a dat la o parte prelata din spatele camionului şi trei feţe s-au ivit, privindu-ne ţintă. Una era a lui Karim, celelalte două ale unor soldaţi, unul afgan şi celălalt, un rus cu un rânjet larg, faţă de buldog şi un chiştoc de ţigară în colţul gurii. În spatele lor, pe cer, o lună de culoarea fildeşului. Karim şi soldatul afgan au schimbat câteva vorbe în paştună. Am prins ceva – în legătură cu Toor şi cu ghinionul lui. Soldatul rus şi-a băgat nasul în spatele camionului. Mormăia cântecul de nuntă şi bătea ritmul cu degetele pe marginea platformei rabatabile a camionului. Chiar şi în lumina slabă a lunii i-am putut vedea privirea sticloasă trecând de la un pasager la altul. În ciuda frigului, broboane de sudoare îi picurau din sprâncene. Privirea i s-a oprit asupra femeii cu şalul negru. A vorbit ceva cu Karim în ruseşte, fără să-şi ia ochii de la ea. Karim i-a răspuns pe un ton tăios, în ruseşte, iar soldatul i-a răspuns încă şi mai tăios. Şi soldatul afgan a zis ceva, cu voce joasă, vibrantă. Dar soldatul rus a zbierat ceva ce i-a făcut pe ceilalţi doi să tresară.

Baba s-a crispat lângă mine. Karim şi-a dres vocea şi şi-a lăsat capul în jos.

— A zis că vrea o jumătate de oră cu doamna din spatele camionului.

Tânăra femeie şi-a acoperit mai bine faţa cu şalul. A izbucnit în plâns. Copilaşul a început să plângă şi el, din braţele tatălui. Faţa bărbatului s-a făcut palidă ca luna agăţată deasupra capetelor noastre. I-a zis