Baba se oferise să îi ducă până la Bamiyan, dar Ali refuzase. Din camera mea, prin fereastra pe care se scurgeau şuvoaie de apă, l-am văzut pe Ali cărând geamantanul cu toate lucrurile lor spre maşina tatei, parcată în faţa porţii. Hassan îşi ducea în spinare salteaua, rulată şi legată cu o sfoară. Îşi lăsase toate jucăriile în coliba goală – am descoperit asta a doua zi. Erau strânse grămadă într-un colţ, exact ca darurile pe care le primisem eu de ziua mea.

Şiroaiele de ploaie se scurgeau pe geamul meu ca nişte mici râuleţe. L-am văzut pe Baba trântind capacul portbagajului. Ud până la piele, s-a sprijinit, apoi, de portiera dinspre şofer şi s-a aplecat spre Ali, aşezat pe bancheta din spate, căruia i-a spus ceva, poate o ultimă încercare de a-l face să se răzgândească. Au vorbit aşa o vreme, în timp ce Baba, ud până la piele, stătea cu un braţ sprijinit de capota maşinii. Dar când şi-a îndreptat spinarea am văzut, după umerii lui gârboviţi, că viaţa pe care o ştiam de când deschisesem ochii pe această lume s-a sfârşit. Baba s-a strecurat în maşină. S-au aprins farurile, ca două tuneluri gemene care despicau ploaia. Dacă ăsta ar fi fost un film indian, ca acelea la care mergeam cu Hassan, acum am fi ajuns la partea în care eu alergam afară în ploaie, desculţ. Fugeam după maşină, ţipând să oprească. Îl trăgeam afară pe Hassan de pe bancheta din spate şi îi spuneam că îmi pare rău, nespus de rău, iar lacrimile mele se amestecau cu picăturile de ploaie. Ne îmbrăţişam în ploaia torenţială. Dar ăsta nu era un film indian. Îmi părea rău, dar nu plângeam şi nu am alergat după maşină. Am urmărit cu privirea maşina lui Baba trecând de curbă, luând cu ea singurul om din lume al cănii prim cuvânt rostit fusese numele meu. Am mai zărit o ultimă dată silueta lui Hassan, ghemuită pe bancheta din spate, înainte ca Baba să facă stânga, la colţul străzii unde de atâtea ori jucasem bile.

Am făcut un pas înapoi şi tot ce am văzut a fost ploaia pe geamuri, turnând râuri de argint topit.

Martie 1981

În faţa noastră stătea o tânără femeie. Avea o rochie verde-oliv şi un şal negru înfăşurat strâns în jurul capului şi care îi acoperea faţa, ca s-o apere de frigul nopţii. De câte ori camionul se hurduca sau trecea printr-o groapă, femeia începea să se roage, iar Bismillah-ul ei se ascuţea. Soţul ei, un zdrahon de bărbat cu nişte pantaloni lăbărţaţi şi un turban de culoarea cerului albastru, legăna un bebeluş cu o mână, iar cu cealaltă înşira mătănii. Buzele i se mişcau într-o rugăciune mută. Mai erau şi alţii – eram vreo doisprezece în total, cu tot cu mine şi cu Baba – care stăteau cu geamantanele îngrămădite la picioare, nişte străini înghesuiţi unii în alţii, în camionul cu prelată de fabricaţie rusească.

Stomacul mi se întorsese pe dos încă de când plecasem din Kabul, la două dimineaţa. Baba nu mi-o spusese niciodată, dar ştiam că îmi consideră răul de maşină ca pe încă unul dintre multele mele beteşuguri – am citit asta pe faţa lui stânjenită, ori de câte ori stomacul mă durea atât de rău încât suspinam. Când zdrahonul cu mătăniile – soţul femeii care se ruga întruna – m-a întrebat dacă mi-e rău, am zis că aşa se pare. Baba s-a uitat în altă parte. Omul a ridicat un colţ al prelatei şi a bătut în geamul de la cabina şoferului, rugându-l să oprească. Dar şoferul, Karim, un bărbat sfrijit şi smead, cu trăsături acviline şi o mustaţă subţire ca un creion, a scuturat din cap.

— Suntem prea aproape de Kabul, a strigat ca să se facă auzit. Spune-i să-şi ţină stomacul în frâu!

Baba a mormăit ceva în barbă. Aş fi vrut să îi spun că îmi pare rău, dar dintr-o dată m-am trezit salivând, simţind un gust amar, de bilă în fundul gâtului. M-am întors, am ridicat prelata şi am vomitat peste marginea camionului în mişcare. În spatele meu, Baba îşi cerea scuze de la ceilalţi pasageri. De parcă răul de maşină ar fi fost vreun delict. De parcă la optsprezece ani nu mai poţi suferi de aşa ceva. Am mai vărsat de două ori până când Karim a fost de acord să oprească, mai mult ca să nu-i împut maşina cu care îşi câştiga pâinea. Karim făcea contrabandă cu oameni – afacere destul de bănoasă la vremea aceea; scotea oameni din Kabulul ocupat de Shorawi şi îi transporta spre Pakistanul relativ sigur. Ne ducea la Jalalabad, la vreo sută şaptezeci de kilometri sud-est de Kabul, unde Toor, fratele lui, ne aştepta cu un camion şi mai încăpător în care erau înghesuiţi şi mai mulţi refugiaţi, urmând să ne ducă prin trecătoarea Khyber spre Peshawar.

La câţiva kilometri vest de cascada Mahipar, Karim a tras pe dreapta. Mahipar – care înseamnă „Peştele zburător” – era un vârf de munte bătut tot timpul de ploaie, de pe care vedeai, la poale, fabrica de hidrocarburi pe care nemţii o construiseră pentru afgani în 1967. Baba şi cu mine veniserăm cu maşina pe aici de nenumărate ori, în drum spre Jalalabad, oraşul chiparoşilor şi al trestiei de zahăr, unde mergeau afganii în vacanţa de iarnă.

Am sărit din spatele camionului şi m-am împleticit pe marginea şoselei prăfuite. Aveam gura plină de salivă, semn sigur a ceea ce urma să vină. M-am îndreptat şovăitor spre marginea stâncii de unde se vedea întreaga vale şi mi-am aşezat mâinile pe genunchi, încovoindu-mă în aşteptarea valului de greaţă. Undeva a trosnii o creangă şi o bufniţă a ţipat în noapte. Vântul rece, dar deloc aspru, a trecut printre crengile copacilor, mângâind vârfurile tufişurilor împrăştiate pe pantă. De undeva, de sus, a răzbătut zgomotul îndepărtat al apei care se rostogolea la vale.

Stând pe marginea drumului mă gândeam la felul în care plecasem din casa unde-mi trăisem întreaga viaţă, ca şi