mine. Dacă ar fi spus „nu“, Baba l-ar fi crezut, fiindcă ştiam cu toţii că Hassan nu minte. Şi dacă Baba l-ar fi crezut pe el, atunci eu aş fi fost acuzatul. Ar fi trebuit să explic şi aş fi fost demascat. Baba nu m-ar fi iertat în vecii vecilor. Şi asta m-a făcut să înţeleg şi altceva: Hassan ştia. Ştia că văzusem totul pe aleea aia, că stătusem acolo fără să fac nimic. Ştia că îl trădasem şi totuşi mă salva, poate pentru ultima oară. L-am iubit în clipa aceea, l-am iubit mai mult decât am iubit vreodată pe cineva şi am vrut să le spun tuturor că eu sunt şarpele din iarbă, monstrul din lac. Nu eram demn de acest sacrificiu; eram un mincinos, un şarlatan şi un hoţ. Şi aş fi spus ce-mi stătea pe buze, numai că o parte din mine se bucura. Se bucura că toate astea se vor termina în curând. Baba îi va alunga, o să fie destul de dureros, dar viaţa avea să meargă mai departe. Voiam să-mi văd de viaţa mea, să o iau de la capăt. Voiam să fiu din nou în stare să respir.

Doar că Baba m-a luat prin surprindere spunând:

— Te iert!

 

Iertat? Dar hoţia era singurul păcat de neiertat, numitorul comun al tuturor păcatelor posibile. Când ucizi un om, furi o viaţă. Furi dreptul soţiei de a avea un soţ, le iei copiilor dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înşeli, furi dreptul la corectitudine. Nu există ceva mai mârşav decât furtul. Nu mă săltase Baba pe genunchi tocmai ca să-mi spună aceste cuvinte? Şi-atunci cum putea să-l ierte pe Hassan? Şi dacă Baba ierta una ca asta, mie de ce nu putea să îmi ierte faptul că nu sunt fiul pe care şi-l dorise mereu? De ce…

— Noi plecăm, aga sahib, a zis Ali.

— Poftim? a rostit Baba, livid.

— Nu mai putem sta aici, a zis Ali.

— Dar eu îl iert, Ali, nu ai auzit? a zis Baba.

— E imposibil să mai trăim aici, aga sahib! Noi plecăm. Ali l-a tras pe Hassan spre el, înconjurându-şi fiul cu braţul. Era un gest protector şi ştiam de cine îl apără Ali pe Hassan. Ali a aruncat o privire în direcţia mea şi din privirea lui rece, neiertătoare, am văzut că Hassan îi povestise tot. Îi spusese tot, despre ce-i făcuseră Assef şi prietenii lui, despre zmeu şi despre mine. În mod ciudat, mă bucuram că cineva mă cunoaşte aşa cum eram cu adevărat; mă săturasem să mă mai prefac.

— Nu-mi pasă nici de bani, nici de ceas, a zis Baba, cu braţele desfăcute şi palmele întoarse în sus. Nu înţeleg de ce faci asta… ce vrei să spui cu „imposibil”?

— Iertaţi-mă, aga sahib, dar bagajele noastre sunt făcute. Am luat deja o hotărâre!

Baba s-a ridicat în picioare, cu faţa schimonosită de durere:

— Ali, nu m-am îngrijit cum trebuie de voi? Nu am fost bun cu tine şi cu Hassan? Eşti fratele pe care nu l-am avut, Ali, şi tu ştii asta. Te rog, nu face asta.

— Nu ne îngreunaţi situaţia, aga sahib! a zis Ali. Avea gura schimonosită şi, pentru o clipă, mi s-a părut că zăresc o grimasă. Abia atunci am înţeles adâncimea suferinţei pe care o provocasem, culoarea întunecată a durerii pe care nici măcar faţa paralizată a lui Ali nu o putea ascunde. M-am străduit să mă uit la Hassan, dar el ţinea capul în jos, umerii gârboviţi şi se juca în neştire cu degetele, învârtind o aţă care-i ieşea din tivul cămăşii.

Baba ajunsese să se roage:

— Măcar spune-mi de ce. Trebuie să ştiu!

Ali nu avea să-i spună lui Baba, aşa cum nu protestase nici când Hassan mărturisise furtul. Nu ştiu de ce, dar mi-i imaginam pe amândoi plângând în bordeiul micuţ, în timp ce Hassan se ruga de Ali să nu mă dea în vileag. Dar nu-mi imaginam greutatea cu care Ali îşi ţinuse această promisiune.

— O să ne duceţi la staţia de autobuz?

— Îţi interzic să faci asta! a urlat Baba. Mă auzi? Îţi interzic!

— Cu tot respectul, dar nu puteţi să-mi interziceţi nimic, aga sahib! a zis atunci Ali. Nu mai lucrăm pentru dumneavoastră.

— Şi unde o să vă duceţi? a întrebat Baba. Vocea i se frânsese.

— La Hazarajat.

— La vărul tău?

— Da, o să ne duceţi la staţia de autobuz, aga sahib?

Atunci l-am văzut pe Baba făcând ceva ce nu mai făcuse niciodată: a plâns. M-a speriat puţin să văd un om în toată firea suspinând. Taţii nu ar trebui să plângă.

— Te rog, spunea Baba, dar Ali se întorsese deja spre uşă, cu Hassan după el. Nu am să uit niciodată cum îl rugase Baba, cu ce durere şi cu ce teamă.

 

La Kabul rar ploua vara. Cerul albastru se întindea până hăt-departe, în timp ce razele soarelui îţi săgetau ceafa. Pârâiaşele în care aruncasem cu pietre toată primăvara, împreună cu Hassan, secaseră, iar ricşele, în goana lor, stârneau nori de praf. Oamenii veneau la moschee ca să-şi facă cele zece raka’t ale rugăciunii de prânz, după care se ascundeau oriunde găseau un pic de umbră şi trăgeau un pui de somn, până la lăsarea serii, când afară se mai răcorea. Vara însemna zile lungi de şcoală, în care transpirai în clase neaerisite şi strâmte, învăţând ayat-uri din Coran, cu nişte cuvinte arabe neobişnuite şi complicate de-ţi scrânteai limba. Însemna să prinzi muşte pe care să le ţii în palmă, în timp ce molahul bâzâia, iar o pală de vânt cald aducea cu ea miros de excremente de la latrina din cealaltă parte a curţii şcolii, stârnind vârtejuri de praf în jurul inelului de la coşul de baschet, părăsit acum de toţi.

Dar în după-amiaza în care Baba i-a dus pe Ali şi pe Hassan la staţia de autobuz a plouat. Fulgerele se rostogoleau pe cer, pictând dâre de foc pe fundalul cenuşiu ca oţelul. După câteva minute, rafalele de ploaie au început să măture pământul,