— Îţi place? m-a întrebat Baba, sprijinindu-se de tocul uşii de la camera mea. I-am zâmbit vinovat şi am îngânat un „mulţumesc”. Aş fi vrut să pot mai mult.

— Am putea merge la o plimbare cu bicicletele, a zis Baba. O invitaţie, dar nu din toată inima.

— Poate mai târziu. Acum sunt un pic obosit, am răspuns.

— Sigur, a spus Baba.

— Baba?

— Da?

— Mulţumesc pentru artificii, i-am zis. Un mulţumesc, dar nu din toată inima.

— Odihneşte-te! m-a îndemnat Baba, îndreptându-se spre camera lui.

Celălalt cadou pe care mi l-a dat Baba – şi nu a aşteptat să-l deschid – a fost un ceas de mână. Avea cadranul albastru şi limbile de aur în formă de fulgere. Nici măcar nu mi l-am pus la mână. L-am aruncat în mormanul de jucării, din colţ. Singurul dar pe care nu l-am aruncat la grămadă a fost caietul cu scoarţe de piele de la Rahim Khan. Numai acela nu mi se părea pătat de sânge.

M-am aşezat pe marginea patului, cu caietul în mâini, gândindu-mă la ce-mi spusese Rahim Khan despre Homaira, cum se dovedise a fi spre binele tuturor faptul că tatăl lui o trimisese departe. Ar fi suferit. Ca şi proiectorul lui Kaka Homayoun care se bloca din când în când la acelaşi diapozitiv, în mintea mea apărea mereu şi mereu aceeaşi imagine: Hassan, cu capul în piept, servindu-i cu băutură pe Assef şi Wali. Poate că ar fi mai bine. I-ar fi uşurat suferinţa. Şi pe a mea. Oricum ar fi fost, un lucru devenise clar: unul din noi trebuia să plece.

Mai târziu, în după-amiaza aceea, am ieşit cu bicicleta pentru prima şi ultima oară. Am pedalat de câteva ori în susul şi în josul străzii şi m-am întors. Am luat-o pe alee, până în curtea din spate, unde Hassan şi Ali curăţau mizeria rămasă de la petrecerea din noaptea trecută. Pahare de hârtie, şerveţele mototolite şi sticle goale de apă minerală erau aruncate peste tot, prin curte. Ali plia scaunele, aşezându-le de-a lungul peretelui. M-a văzut şi mi-a făcut semn cu mâna.

— Salaam, Ali, i-am răspuns, făcându-i la rându-mi cu mâna.

A ridicat un deget în aer, rugându-mă să-l aştept, apoi a intrat în colibă, de unde s-a întors ţinând ceva în mână.

— Nu am avut prilejul azi-noapte, Hassan şi cu mine, să vă dăm asta, a zis, întinzându-mi pachetul. E modest şi nedemn de dumneavoastră, Amir aga, dar sperăm, totuşi, să vă placă. La mulţi ani!

Am simţit un nod în gât.

— Mulţumesc, Ali! am zis. Aş fi vrut să nu-mi fi luat nimic. Am desfăcut pachetul şi am găsit o Shahnamah nou-nouţă, într-o ediţie de lux, cu poze colorate şi hârtie lucioasă. Iată-l pe Ferangis privindu-şi fiul nou-născut, Rai Khosrau. Iată-l şi pe Afrasiyab călare pe calul său, cu sabia scoasă din teacă, în fruntea armatei sale. Şi, bineînţeles, Rostam, rănindu-şi de moarte fiul, pe războinicul Sohrab.

— E frumoasă, am spus.

— Hassan mi-a spus că vechea carte e ruptă şi că îi lipsesc câteva pagini, a adăugat Ali. În asta toate desenele sunt făcute de mână, cu peniţă şi cerneală, a continuat mândru, privind o carte pe care nici el, nici fiul lui nu o puteau citi.

— E foarte frumoasă, am zis. Şi era. Şi nici ieftină nu cred că fusese. Am vrut să-i spun lui Ali că nu cartea, ci eu eram nedemn. Am sărit înapoi pe bicicletă.

— Mulţumeşte-i lui Hassan din partea mea, am zis.

Am sfârşit prin a azvârli cartea peste celelalte daruri îngrămădite în colţul camerei mele. Dar privirea mi se întorcea mereu spre ea, aşa că am îngropat-o la fiind. Înainte să mă bag în pat, în noaptea aceea, l-am întrebat pe Baba dacă nu cumva mi-a văzut ceasul cel nou pe undeva.

A doua zi de dimineaţă am aşteptat în camera mea până când Ali a curăţat masa de la bucătărie după micul-dejun. Am aşteptat să spele vasele şi tejgheaua barului. M-am uitat pe fereastra dormitorului meu şi i-am pândit pe Ali şi Hassan să văd când pleacă după cumpărături, la bazar, împingând căruciorul gol.

Atunci am luat două plicuri cu bani şi ceasul de mână din grămada de cadouri şi am ieşit în vârful picioarelor. M-am oprit în dreptul bibliotecii lui Baba şi am ascultat. Stătuse acolo toată dimineaţa, dând telefoane. Acum vorbea cu cineva despre un transport de covoare care trebuia să sosească săptămâna următoare. Am coborât scările, am traversat curtea şi am intrat în locuinţa lui Ali şi Hassan. Am ridicat salteaua lui Hassan şi am pus ceasul meu cel nou şi o mână de bancnote afgane dedesubt.

Am mai aşteptat încă treizeci de minute. Apoi am bătut la uşa lui Baba şi i-am spus ceea ce speram să fie ultima minciună dintr-un şir lung şi ruşinos.

De la fereastra camerei mele i-am văzut pe Ali şi Hassan care împingeau cu greu căruciorul plin cu carne, naan, fructe şi legume, pe aleea din faţă. L-am văzut pe Baba ieşind din casă şi îndreptându-se spre Ali. Gurile li se mişcau, rostind cuvinte pe care nu le puteam auzi. Baba a arătat spre casă şi Ali a încuviinţat din cap. S-au despărţit; Baba a luat-o spre casă, iar Ali pe urmele lui Hassan, în colibă.

Câteva clipe mai târziu, Baba mi-a bătut la uşă:

— Vino în biroul meu, a zis. O să ne adunăm cu toţii să clarificăm situaţia.

M-am dus în biblioteca lui Baba şi m-am aşezat pe una din canapelele de piele. După vreo treizeci de minute au sosit şi Ali cu Hassan.

Plânseseră amândoi; se vedea după ochii lor roşii şi umflaţi. Stăteau în faţa lui Baba, ţinându-se de mână şi m-am întrebat când şi cum devenisem capabil să provoc o asemenea durere.

Baba n-a mai pregetat şi l-a întrebat:

— Ai furat banii ăia? Ai furat ceasul lui Amir, Hassane?

Răspunsul lui Hassan a venit sub forma unui singur cuvânt, rostit cu voce înceată şi răguşită:

— Da.

Am tresărit de parcă m-ar fi pleznit cineva. Inima a încetat să-mi bată şi am fost gata-gata să spun adevărul. Apoi am înţeles: era ultimul sacrificiu pe care îl mai făcea Hassan pentru