M-am sprijinit de peretele casei vecine şi am alunecat la pământ. Am stat în întuneric o vreme, cu genunchii la gură, privind în sus la stele, aşteptând să treacă noaptea.

— Nu ar trebui să stai cu musafirii? am auzit o voce familiară. Rahim Khan venea spre mine, de-a lungul zidului.

— N-au nevoie de mine, am zis. Doar e Baba acolo, nu? Gheaţa din paharul lui Rahim Khan a produs nişte clinchete când s-a aşezat lângă mine. Nu ştiam că bei!

— Se pare că beau, a zis. M-a înghiontii în joacă. Dar numai în ocazii deosebite.

Am zâmbit.

— Mulţumesc!

Şi-a înclinat paharul spre mine şi apoi a luat o înghiţitură. Şi-a aprins o ţigară fără filtru, din cele pakistaneze din care fuma mereu cu Baba.

— Ti-am spus vreodată că era cât pe-aci să mă însor?

— Pe bune? am zis, zâmbind uşor la gândul că Rahim Khan s-ar fi putut însura vreodată. Îl văzusem mereu ca pe un alter ego tăcut al lui Baba, ca pe mentorul meu în ale scrisului, amicul meu, cel care nu uita niciodată să-mi aducă un suvenir, un saugliat, când se întorcea din călătoriile lui prin străinătate. Dar soţ? Tată?

A dat din cap, încuviinţând:

— Da, aşa el Aveam optsprezece ani. O chema Homaira. Era o hazară, fiica servitorului unui vecin. Era frumoasă ca o pari{3}, cu părul castaniu deschis, ochii mari, căprui… Şi avea un râs… Râsul ăsta încă îl mai aud uneori! Şi-a agitat băutura în pahar, apoi a continuat: Ne întâlneam pe ascuns, în livada de meri a tatei, întotdeauna după miezul nopţii, când toţi ceilalţi dormeau. Ne plimbam pe sub copaci, ţinându-ne de mână… Te fac să te simţi prost, Amir jan?

— Puţin, am spus.

— Nu o să mori din asta, a zis, pufăind din ţigară. Oricum, aveam noi visul ăsta, că o să avem o nuntă elegantă, la care să invităm rudele şi prietenii din Kabul până în Kandahar. Apoi eu aveam să construiesc o casă mare, albă, cu o curte interioară placată cu gresie şi ferestre mari. Am fi plantat pomi fructiferi şi toate soiurile de flori; ca să aibă copiii noştri unde să se joace. Vinerile, după namaz-ul de la moschee, toată lumea ar fi venit la noi acasă, să mâncăm de prânz, în grădină, sub cireşi şi să bem apă limpede şi bună din fântână. Apoi, am fi servit ceai şi prăjituri, în timp ce ne-am fi privit copiii jucându-se cu verişorii lor…

A luat o înghiţitură zdravănă de whisky. A tuşit.

— Să fi văzut ce faţă a făcut tatăl meu când a auzit! Mama chiar a leşinat. Surorile mele au stropit-o cu apă pe faţă. Au ridicat-o şi m-au privit de parcă îi tăiasem gâtul. Fratele meu, Jalal, s-a repezit să-şi aducă puşca de vânătoare, dar l-a oprit tata. – Rahim Khan a râs amar. – Eram doar eu şi Homaira împotriva lumii întregi. Şi să-ţi spun ceva, Amir jan: În cele din urmă, lumea câştigă. Aşa stau lucrurile.

— Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?

— În aceeaşi zi, tatăl meu i-a pus pe Homaira şi pe ai ei într-o căruţă şi i-a expediat departe, la Hazarajat. Nu am mai văzut-o niciodată!

— Îmi pare rău, am zis.

— Poate că aşa a fost cel mai bine, a răspuns Rahim Khan, ridicând din umeri. Ea ar fi suferit. Familia mea nu ar fi acceptat-o niciodată ca pe o egală. Nu-i porunceşti astăzi cuiva să-ţi facă pantofii, pentru ca mâine să-i spui „soră”. M-a privit lung.

— Ştii, poţi să-mi spui tot ce vrei, Amir jan. Oricând!

— Ştiu, am zis nesigur. M-a privit mult timp, căutând, cu ochii lui de un negru profund, secretul nerostit dintre noi. Pentru o clipă, am fost gata-gata să-i spun. Am vrut să-i spun tot, dar ce ar fi crezut despre mine? M-ar fi urât, şi pe bună dreptate.

— Uite. – Mi-a pus ceva în mână. – Era să uit. La mulţi ani!

Era o agendă legată în piele maro. Mi-am trecut degetele peste cusătura aurie de pe margini. Am simţit mirosul de piele.

— Pentru povestirile tale, a zis el.

Tocmai voiam să-i mulţumesc când ceva a explodat, luminând cerul nopţii.

— Artificii!

Ne-am grăbit să ne întoarcem acasă şi i-am găsit pe oaspeţi stând cu toţii în grădină, cu privirile spre cer. Copiii ovaţionau şi urlau la fiecare pocnitură şi vâjâială. Oamenii aclamau şi aplaudau de fiecare dată când artificiile fâşâiau, explodând apoi în buchete de foc. La câteva secunde, curtea întreagă se lumina în sclipiri de roşu, verde şi galben.

Într-una din aceste scurte izbucniri de lumină am văzut ceva ce nu voi uita vreodată: Hassan servindu-le băuturi lui Assef şi Wali de pe o tavă de argint. Lumina a pierit o clipă, apoi un alt vâjâit şi o altă izbucnire de lumină portocalie: Assef rânjind, lovindu-l pe Hassan în piept, cu boxul.

Apoi, din fericire, întunericul.

A doua zi dimineaţă, stând în mijlocul camerei mele, desfăceam cadourile. Nici nu ştiu de ce mă mai oboseam, de vreme ce de-abia le aruncam o privire şi le şi aruncam într-un colţ al camerei. Grămada creştea: un Polaroid, un radio cu tranzistori, un trenuleţ electric foarte complicat şi câteva plicuri închise, cu bani. Ştiam că n-am să cheltuiesc banii sau că n-am să ascult radioul, iar trenuleţul electric nu avea să pufăie niciodată pe şine, în camera mea. Nu voiam nimic din toate astea – toate erau pătate de sânge; dacă nu aş fi câştigat campionatul, Baba nu mi-ar fi organizat niciodată o asemenea petrecere.

Baba îmi făcuse două cadouri: unul avea să devină, cu siguranţă, motiv de invidie pentru toţi puştii din cartier – o „Schwinn Stingray“ nou-nouţă, regina tuturor bicicletelor. Numai câţiva copii din Kabul – câţi să numeri pe degetele de la o mână – aveau o Stingray nouă, iar acum eram unul dintre ei. Avea coarne înălţate, cu mânere învelite în cauciuc şi faimoasa şa în formă de banană. Spiţele erau aurii, iar cadrul de oţel – roşu, ca mărul glasat. Sau ca sângele. Orice alt copil ar fi sărit imediat pe bicicletă ca să