fumau pe scări sau se sprijineau de uşi. Stăteau oriunde găseau un locşor, pe tejgheaua barului care delimita bucătăria, în bibliotecă şi chiar sub scări. În curtea din spate se plimbau pe sub luminile roşii, verzi, albastre, care licăreau printre frunzele copacilor, cu feţele luminate de lămpile cu cherosen răspândite peste tot. Baba dăduse ordin să se construiască o scenă pe terasă, de unde vedeai absolut totul, iar grădina fusese împânzită de microfoane. Alimad Zahir cânta, acompaniindu-se la acordeon, pe scena de pe terasă, în timp ce jos se unduia o masă de corpuri.

Eu trebuia să întâmpin pe fiecare oaspete în parte – Baba fusese ferm; nimeni nu avea să bârfească a doua zi cum că şi-a educat prost fiul. Am sărutat sute de obraji, am îmbrăţişat necunoscuţi, mulţumindu-le pentru daruri. Mă durea faţa de la zâmbetul bătut în cuie pe care-l afişam.

Stăteam lângă Baba, în curte, chiar în apropierea barului, când am auzit un: „La mulţi ani, Amir!“ Era Assef, cu părinţii lui. Tatăl lui Assef, Mahmood, era un omuleţ iute şi smead, cu o faţă lungă. Mama lui, Tania, era o femeie micuţă, nervoasă, care zâmbea şi clipea des. Assef stătea rânjind între cei doi, mai înalt decât ei, cu braţele petrecute pe după umerii lor. I-a condus spre noi, ca şi când el i-ar fi adus aici. De parcă el ar fi fost părintele şi ei, copiii. Un val de ameţeală m-a lovit brusc. Baba le mulţumea pentru că veniseră.

— Eu ţi-am ales cadoul, a zis Assef. Tania s-a schimbat la faţă şi ochii au început să i se plimbe, clipind repede, de la faţa mea la cea a fiului său. A zâmbit neconvingător şi a clipit iar. Mă întrebam dacă Baba observase.

— Mai joci fotbal, Assef jan? a zis Baba. Totdeauna îşi dorise să mă împrietenesc cu Assef.

Assef a zâmbit. Îţi dădea fiori felul în care îşi transforma zâmbetul într-unul aparent inocent şi drăguţ.

— Bineînţeles, Kaka jan!

— Mijlocaş dreapta, dacă-mi amintesc eu bine, nu?

— De fapt, de câţiva ani sunt vârf de atac, a zis Assef. Aşa ajung să marchez mai des. Săptămâna viitoare jucăm cu Mekro-Rayan. Ar trebui să fie un meci bun. Au câţiva jucători excelenţi.

Baba a încuviinţat:

— Ştii, şi eu am fost atacant, când eram tânăr.

— Pariez că şi acum aţi mai putea juca, dacă aţi vrea! a zis Assef. Îi făcu complice cu ochiul lui Baba, plin de bunăvoinţă.

Baba îi întoarse gestul:

— Văd că tatăl tău ţi-a dezvăluit faimoasele lui metode de a intra pe sub pielea oamenilor. Îi trase un cot tatălui lui Assef, gata-gata să-l dărâme. Râsul lui Mahmood era aproape la fel de convingător ca şi zâmbetul Taniei şi, brusc, m-am întrebat dacă, la un anumit nivel, nu le e cumva teamă de fiul lor. M-am chinuit să scot un zâmbet, dar nu am reuşit decât o uşoară ridicare a colţurilor gurii – iar stomacul mi se întorcea pe dos văzând cât de bine se înţelege tatăl meu cu Assef.

Assef şi-a ridicat ochii spre mine:

— Wali şi Kamal sunt şi ei pe aici. Nu ar fi ratat petrecerea ta pentru nimic în lume, a zis zâmbind în barbă. Am dat din cap în tăcere.

— Ne gândeam să jucăm o partidă de volei, mâine, la mine acasă, a adăugat Assef. Poate vii şi tu. Adu-l şi pe Hassan, dacă vrei.

— Cred că o să vă distraţi, a intervenit şi Baba, radiind. Ce zici, Amir?

— Nu prea îmi place voleiul, am mormăit. Baba m-a străfulgerat cu privirea şi o tăcere de rău-augur s-a aşternut imediat.

— Îmi pare rău, Assef jan, a spus Baba, ridicând din umeri. Asta m-a durut, felul în care şi-a cerut scuze pentru mine.

— Nici o problemă, a zis Assef. Dar invitaţia rămâne valabilă, Amir jan. Oricum, am auzit că îţi place să citeşti, aşa că ţi-am adus o carte. Una dintre favoritele mele. Mi-a întins un cadou frumos împachetat:

— La mulţi ani!

Era îmbrăcat cu o cămaşă de bumbac şi pantaloni albaştri, cu o cravată roşie, de mătase şi cu mocasini negri, lucioşi. Mirosea a colonie şi părul lui blond era pieptănat cu grijă peste cap. La suprafaţă, părea întruparea visului oricărui părinte, un băiat înalt, frumos, manierat, plin de talent şi cu o siluetă care îţi lua ochii, ca să nu mai pomenim de darul pe care-l avea, de a glumi, dezinvolt, cu adulţii. Dar, aşa cum îl vedeam eu, ochii îl trădau. Când priveam în ei, faţada se prăbuşea, dezvăluind o clipă nebunia atât de bine ascunsă în spatele ei.

— Nu îl iei, Amir? l-am auzit pe Baba zicând.

— Hm?

— Cadoul, a precizat el, cu un calm studiat. Assef jan îţi oferă un cadou.

— Ah, am spus. Am luat darul pe care mi-l adusese Assef şi mi-am lăsat privirea în pământ. Aş fi vrut să fi fost singur în camera mea, cu cărţile mele, departe de toţi aceşti oameni.

— Ei bine? a zis Baba.

— Ce?

Vocea lui Baba era joasă, ca de fiecare dată când îl făceam de râs în public.

— Nu ai de gând să îi mulţumeşti lui Assef jan? A fost foarte frumos din partea lui.

Aş fi vrut ca Baba să nu-i mai spună aşa. De câte ori îi zisese, Assef jan“?

— Mulţumesc, am zis.

Mama lui Assef s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu a făcut-o şi în clipa aceea mi-am dat seama că nici unul din părinţii lui Assef nu scosese o vorbă. Ca să nu mă fac de râs şi mai mult, dar şi ca să nu-l mai pun pe Baba într-o lumină proastă – dar mai ales ca să scap de Assef şi de rânjetul lui – am făcut un pas înapoi şi am zis:

— Mulţumesc că aţi venit.

Apoi mi-am făcut loc prin mulţimea de oaspeţi şi m-am strecurat pe porţile de fier forjat. La două case mai jos de a noastră era un teren viran, noroios. Îl auzisem pe Baba zicându-i lui Rahim Khan că l-a cumpărat un judecător care a contractat un arhitect să-i facă un proiect de casă. Deocamdată, însă, terenul era viran, plin de noroi, bolovani şi buruieni.

Am smuls hârtia de pe cadoul lui Assef şi am încercat să descifrez titlul de pe copertă