rodiului. Într-o lună sau două dealul avea să fie acoperit de buruieni gălbui pârjolite, dar anul acela ploile de primăvară duraseră mai mult, prelungindu-se până la începutul verii, aşa încât iarba era încă verde, bălţată de flori sălbatice. Undeva, sub noi, Wazir Akbar Khan, cu zidurile sale albe şi casele cu acoperiş terasat, strălucea în soare, cu rufele întinse la uscat în curţi, dansând în briză ca nişte fluturi.

Am cules nişte rodii din pom. Am despăturit foile pe care scrisesem povestea şi am întors prima pagină, apoi am pus-o jos, lângă mine şi am luat o rodie coaptă de jos.

— Ce ai face dacă te-aş lovi cu asta? am zis, trecând rodia dintr-o mână în alta.

Zâmbetul lui Hassan s-a ofilit. Părea mai matur decât îmi aminteam. Nu, nu mai matur, mai bătrân. Era oare cu putinţă? Riduri îi brăzdau faţa bronzată, iar gura şi colţurile ochilor îi erau înconjurate de încreţituri. Aş fi putut să iau un cuţit şi liniile pe care i le-aş fi săpat eu nu ar fi arătat diferit.

— Ce ai face? am repetat.

Faţa lui şi-a pierdut brusc culoarea. Lângă el, paginile capsate ale poveştii pe care promisesem să i-o citesc fluturau în adierea vântului. Am aruncat cu rodia în el. L-a lovit în piept, explodând într-o mulţime de bucăţele roşii, cărnoase. Strigătul lui Hassan, plin de surpriză şi durere, răsună ascuţit.

— Loveşte-mă şi tu! i-am strigat. Hassan şi-a mutat privirea de la pata de pe piept spre mine.

— Ridică-te! Loveşte-mă! i-am spus. Hassan s-a ridicat, dar a rămas pe loc, cu un aer uimit, ca un om tras de curenţi în largul oceanului, deşi doar cu câteva minute în urmă se plimbase liniştit pe ţărm.

L-am lovit cu altă rodie, de data asta în umăr. Sucul i-a stropit faţa.

— Loveşte-mă şi tu! am ţipat. Loveşte-mă, lua-te-ar naiba să te ia! Aş fi vrut s-o facă, aş fi vrut să-mi dea pedeapsa după care tânjeam, doar-doar o să reuşesc să dorm din nou nopţile. Poate că atunci relaţia noastră ar fi redevenit ceea ce fusese. Dar Hassan nu făcea nimic, în timp ce eu îl bombardam.

— Eşti un laş! i-am spus. Nu eşti decât un laş afurisit!

Nu ştiu de câte ori l-am lovit. Tot ce ştiu e că atunci când în sfârşit m-am oprit, obosit şi cu răsuflarea tăiată, Hassan era pictat în roşu de parcă l-ar fi împuşcat un pluton de execuţie. Am căzut în genunchi, ostenit, epuizat, frustrat.

Atunci, Hassan a luat o rodie. A făcut un pas spre mine. A desfăcut-o şi şi-a zdrobit-o de frunte.

— Poftim, a croncănit el, cu sucul roşu scurgându-i-se pe faţă ca nişte dâre de sânge. Eşti mulţumit? Te simţi mai bine?

S-a întors şi a luat-o în jos, pe deal.

Mi-am dat frâu liber lacrimilor, legănându-mă pe genunchi, înainte şi înapoi.

„Ce mă fac eu cu tine, Hassan? Ce mă fac eu cu tine?” Dar până să mi se usuce lacrimile, în timp ce mă târam în josul dealului, am înţeles că ştiu răspunsul.

 

Am împlinit treisprezece ani în vara acelui an – 1976 ultima vară liniştită şi anonimă din Afganistan. Relaţia mea cu Baba se răcise din nou. Cred că ceea ce declanşase schimbarea fusese remarca mea stupidă din ziua în care plantasem bulbii de lalele şi îl întrebasem dacă şi-ar lua alţi servitori. Regretam ce spusesem atunci, regretam cu adevărat, dar cred că şi dacă nu aş fi zis ce zisesem scurta noastră perioadă idilică tot s-ar fi terminat. Poate nu atât de repede, dar s-ar fi terminat oricum. Pe la sfârşitul verii, zgomotul furculiţelor şi al cuţitelor lovite de farfurie înlocuise orice conversaţie, iar după cină Baba se retrăgea imediat la el, în bibliotecă. Închidea uşa. Eu mă întorceam la Hafez şi Kayyain, rozându-mi unghiile până în carne şi scriind. Îmi ţineam povestirile într-o cutie, sub pat, pentru orice eventualitate, deşi mă îndoiam că Baba mi-ar mai cere vreodată să îi citesc vreuna dintre ele.

Motto-ul lui Baba pentru petreceri era ăsta: Invită pe toată lumea, altfel nu e petrecere! îmi amintesc că mi-am aruncat ochii peste lista de invitaţi, cu o săptămână înainte de petrecerea de ziua mea, şi nu am recunoscui nici măcar trei sferturi din cei patru sute de oameni, fără să-i pun la socoteală pe toţi acei Kaka şi toate acele Khala, care aveau să vină cu toţii, să-mi aducă daruri şi să mă felicite pentru că apucasem să trăiesc treisprezece ani pe această lume. Atunci am înţeles că nu veneau pentru mine. O fi fost ziua mea, dar ştiam eu bine cine urma să fie marea vedetă a spectacolului.

De zile întregi casa forfotea de ajutoarele angajate de Baba. Era Salahuddin, bucătarul, care venise cu un viţel şi două oi, pentru care refuzase să fie plătit. Înjunghiase singur animalele, în curte, lângă un plop: „Sângele e bun pentru copaci“ – a zis, în timp ce iarba de jur-împrejurul plopului se înroşea. Oameni pe care nu-i mai văzusem în viaţa mea urcau în stejari cu colaci de fire presărate cu beculeţe colorate şi zeci de metri de prelungitoare. Alţii aduceau în grădină o sumedenie de mese pe care le acopereau cu feţe de masă. Cu o seară înainte de petrecerea cea mare, un prieten al lui Baba, Del-Muhammad, care avea un restaurant cu specific oriental în Shar-e-Nau, venise la noi cu nişte saci de mirodenii. Ca şi măcelarul, Del-Muhammad sau Dello, cum îi spunea Baba, refuzase să fie plătit pentru serviciile lui. A zis că Baba a făcut destule pentru familia lui. Rahim Khan îmi destăinuise în şoaptă, în timp ce Dello punea carnea la marinat, că Baba îi împrumutase bani ca să-şi deschidă restaurantul. Baba refuzase să îi primească înapoi până în ziua în care Dello apăruse pe aleea din faţa casei noastre într-un Mercedes Benz, insistând că n-o să plece până nu se achită de datorie.

Cred că în mare măsură, sau cel puţin în măsura după care ceilalţi evaluează petrecerile, cea de ziua mea a avut un succes răsunător. Nu mai văzusem casa atât de plină de lume. Invitaţii, cu pahare în mână, stăteau de vorbă pe holuri,