de perete şi să-mi zică tot ce avea pe suflet – ar fi fost mult mai uşor! Dar el nu a făcut nimic şi, când am deschis uşa, la câteva minute după aceea, plecase. M-am aruncat pe pat, mi-am îngropat capul în pernă şi am plâns.

 

Şi aşa Hassan a migrat spre periferia vieţii mele. Aveam grijă să nu mă întâlnesc cu el, chiar îmi planificam ziua în aşa fel încât să nu se întâmple. Pentru că atunci când era în cameră cu mine, simţeam că îmi lipseşte oxigenul. Pieptul mi se strângea şi parcă nu aveam destul aer; stăteam acolo, luptându-mă să respir, în mica mea sferă ermetică. Dar chiar şi când nu era prin preajmă, tot prezent era. Îl vedeam în hainele spălate cu mâna lui şi călcate cu grijă, puse pe speteaza scaunului din bambus, în papucii calzi pe care îi găseam în faţa uşii, în lemnele care ardeau deja în sobă, când coboram la micul-dejun. Oriunde mă întorceam, vedeam semne ale loialităţii, ale afurisitei şi neobositei lui loialităţi.

Pe la începutul primăverii aceleia, cu câteva zile înainte de începerea şcolii, eu şi Baba plantam lalele în grădină. Zăpada se topise aproape în întregime şi dealurile din nord erau deja presărate cu petice de iarbă verde. Era o dimineaţă cenuşie, rece, iar Baba, cârcit lângă mine, săpa şi planta bulbii pe care i-i dădeam eu. Îmi spunea că mulţi zic că e mai bine să plantezi lalelele toamna şi că asta nu e adevărat, când m-am ridicat brusc în picioare şi i-am spus:

— Baba, te-ai gândit vreodată să schimbi servitorii?

A îngropat bulbul, apoi şi-a scos mănuşile de grădinărit. Îl lăsasem fără replică:

— Chi? Ce-ai zis?

— Mă întrebam şi eu, atâta tot.

— Şi de ce să vreau să fac asta? a zis Baba tăios.

— Probabil că nu, dar eram curios. Vocea mea se pierduse într-un murmur. Deja îmi părea rău că deschisesem gura.

— Are vreo legătură cu tine şi cu Hassan? Ştiu că se întâmplă ceva între voi doi, dar orice ar fi, e treaba ta s-o rezolvi, nu a mea. Eu nu mă bag!

— Îmi pare rău, Baba!

Şi-a pus iar mănuşile.

— Am crescut împreună cu Ali, a zis printre dinţii încleştaţi. Tata l-a luat la noi şi a avut grijă de el, iubindu-l ca pe propriul lui fiu. Ali e în familia mea de patruzeci de ani. Patruzeci de afurisiţi de ani. Şi crezi că o să le dau aşa, cu piciorul pur şi simplu? S-a întors spre mine, cu faţa roşie ca laleaua:

— Nu te-am bătut niciodată, Amir, dar dacă te mai aud spunând aşa ceva… A privit într-o parte, dând din cap: Mă faci de râs. Şi Hassan… Hassan nu pleacă nicăieri, m-ai înţeles?

Am privit în pământ şi am luat un pumn de ţărână rece. L-am lăsat să mi se scurgă printre degete.

— Ai auzit ce-am spus, e clar? a urlat Baba.

Am clipit.

— Da, Baba.

— Hassan nu pleacă nicăieri, a continuat Baba, răstit. A săpat o nouă groapă cu săpăliga, lovind bulgării de ţărână mai tare decât ar fi fost cazul. Rămâne cu noi aici, unde îi e locul. Asta e casa lui, iar noi suntem familia lui. Să nu mă mai întrebi niciodată aşa ceva.

— N-o s-o mai fac, Baba, îmi pare rău!

Am plantat şi restul lalelelor, în tăcere.

M-am simţit uşurat când a început şcoala, săptămâna următoare. Curtea era plină de elevi cu caiete nou-nouţe şi creioane ascuţite, care alergau stârnind nori de praf sau povesteau în grupuri, în aşteptarea fluierului şefului de clasă. Baba coborî cu maşina pe aleea desfundată care ducea spre intrarea principală. Şcoala era o clădire veche, cu două etaje, cu ferestre sparte şi holuri murdare placate cu pietre de pavaj, cu pereţi pe care se mai vedea pe alocuri vopseaua galbenă, ştearsă printre cârpelile cu mortar. Majoritatea băieţilor veneau pe jos la şcoală şi Mustangul negru al lui Baba atrăgea destule priviri invidioase. Ar fi trebuit să radiez de mândrie când m-am dat jos din maşină – înainte aş fi făcut-o, dar tot ce am simţit acum a fost o oarecare stânjeneală. Asta, şi un gol în suflet. Baba a plecat fără să-mi spună măcar la revedere.

M-am eschivat de la obişnuita comparaţie între cicatricele lăsate de concursul de zmeie şi am intrat în rând. Clopoţelul a sunat şi noi am pornit încolonaţi câte doi spre clasele în care fuseserăm repartizaţi. M-am aşezat pe rândul din spate. În timp ce învăţătorul nostru de farsi ne împărţea manualele, mă rugam să primesc cât mai multe teme pentru acasă.

Şcoala îmi oferea o scuză ca să rămân ore în şir în camera mea. Şi, pentru un timp, reuşeam să-mi scot din minte ce se întâmplase în iarna aceea, ce lăsasem eu să se întâmple. Timp de câteva săptămâni, am fost preocupat de gravitaţie şi viteza de impuls, atom şi celule sau de războaiele anglo-afgane, în loc să mă gândesc la Hassan şi la ce i se întâmplase. Dar gândul meu se întorcea mereu la aleea aceea. La pantalonii maro de catifea reiată ai lui Hassan. La picăturile de sânge care pătau zăpada – roşu închis, aproape negru.

Într-o după-amiază moleşită, ceţoasă de pe la începutul acelei veri, l-am întrebat pe Hassan dacă nu vrea să vină cu mine sus, pe deal. I-am spus că vreau să-i citesc o poveste nouă, pe care tocmai o scrisesem. Întindea rufele la uscat, în curte şi i-am ghicit nerăbdarea din felul cum s-a grăbit să-şi termine treaba.

Am urcat pe deal, trăncănind. M-a întrebat de şcoală, ce învăţ şi i-am povestit de profesorii mei, mai ales despre cel de matematică, nespus de rău, care îi pedepsea pe elevii vorbăreţi trecându-le o vergea metalică printre degete şi răsucindu-le după aceea strâns. Hassan s-a strâmbat şi mi-a zis că speră să nu am niciodată parte de o asemenea experienţă. I-am răspuns că eu fusesem norocos până atunci, cu toate că ştiam că norocul nu are nici o legătură. Şi eu vorbisem destul în clasă, dar tatăl meu era bogat şi toată lumea îl ştia, aşa că eu eram scutit de pedeapsa cu vergeaua metalică.

Ne-am sprijinit de peretele scund al cimitirului, sub umbra