şi Rusia, despre oamenii pe care îi întâlnise – cum ar fi cuplul fără mâini şi fără picioare din Bombay, cu o căsnicie de patruzeci şi şapte de ani în spate şi unsprezece copii. Ar fi trebuit să fie distractiv să petreci o zi întreagă cu Baba, aşa, ascultându-l cum îşi deapănă poveştile. Aveam în sfârşit ce-mi dorisem toţi anii ăştia. Doar că acum, când mi se îndeplinise dorinţa, mă simţeam pustiit, ca piscina asta neîngrijită deasupra căreia îmi legănam picioarele.

La apusul soarelui, soţiile şi fiicele au servit cina – orez, kofta şi qurma de pui. Am cinat conform tradiţiei, aşezaţi pe perne în jurul unei feţe de masă întinse direct pe jos şi am mâncat cu mâna, câte patru, cinci persoane din aceeaşi farfurie. Nu mi-era foame, dar am stat să mănânc cu Baba, Kaka Faruq şi cu cei doi băieţi ai lui Kaka Homayoun. Baba, care băuse câteva pahare de whisky înainte de masă, tot bălmăjea despre campionatul de zmeie, cum rezistasem eu mai mult decât toţi ceilalţi şi cum venisem cu ultimul zmeu acasă. Vocea lui bubuitoare domina încăperea. Oamenii îşi ridicau capul din farfurie şi începeau iar să mă felicite. Kaka Faruq m-a bătut pe spate cu mâna curată. M-am simţit de parcă mi-ar fi înfipt un cuţit în ochi.

Mai târziu, după ce trecuse bine de miezul nopţii şi Baba jucase câteva runde de poker cu verii lui, bărbaţii s-au întins să doarmă pe saltele rânduite pe jos, în aceeaşi cameră unde mâncaserăm. Femeile s-au retras la etaj. Trecuse o oră şi eu tot nu puteam să dorm. Mă tot foiam şi mă răsuceam, în timp ce rudele mele mormăiau, oftau şi sforăiau în somn. M-am ridicat. Lumina lunii inundase fereastra.

— Am văzut cum l-au violat pe Hassan, am zis, fără să mă adresez cuiva anume. Baba s-a foit în somn. Kaka Homayoun a mormăit. O parte din mine spera ca cineva să se trezească şi să mă audă, ca să nu mai fiu nevoit să trăiesc cu minciuna asta. Dar nu s-a trezit nimeni şi, în tăcerea care a urmat, am înţeles ce fel de nou blestem mă lovise: aveam să scap basma curată.

M-am gândit la visul lui Hassan, cel în care înotam amândoi în lac. „Nu-i nici un monstru!”, spusese el. „Doar apă!“ Numai că se înşelase. În lac era un monstru; îl înşfăcase pe Hassan de glezne, târându-l în adâncurile mâloase. Acel monstru eram eu.

În noaptea aceea am devenit insomniac.

 

Nu am mai vorbit cu Hassan până pe la jumătatea săptămânii următoare. Terminasem masa de prânz şi Hassan spăla vasele. Urcam scările spre camera mea, când Hassan m-a întrebat dacă nu vreau să mergem pe deal. I-am zis că sunt obosit. Şi Hassan arăta tare obosit – slăbise şi ochii îi erau încercănaţi. Dar când m-a întrebat iar, am zis un „da“ cu jumătate de gură.

Am pornit-o în sus, pe deal, cu cizmele înfundându-se în zăpada noroioasă. Nici unul din noi nu zicea nimic. Ne-am aşezat sub rodiul nostru şi am ştiut că făcusem o greşeală. Nu trebuia să vin sus, pe deal. Cuvintele pe care le încrustasem în coaja pomului cu cuţitul de bucătărie: „Amir şi Hassan, sultanii din Kabul“… Acum nu mai suportam să le privesc.

M-a rugat să-i citesc din Shahnamah, dar eu i-am spus că 11l-am răzgândit. I-am spus că vreau să mă duc acasă, în camera mea. A privit în zare şi a ridicat din umeri. Ne-am întors pe acelaşi drum, în linişte. Şi, pentru prima oară în viaţă, de-abia aşteptam să vină primăvara.

 

Amintirile mele în legătură cu iarna aceea a anului 1975 sunt destul de neclare. Îmi amintesc că eram aproape fericit când era Baba acasă. Mâncam împreună, mergeam la un film, îi făceam o vizită lui Kaka Homayoun sau lui Kaka Faruq. Uneori, Rahim Khan venea pe la noi şi Baba mă lăsa să stau în bibliotecă şi să beau ceai cu ei. Ba chiar mă lăsa să-i citesc câteva dintre povestirile scrise de mine. Era bine şi începusem să cred că va dura. Şi Baba credea, probabil. Dar amândoi ar fi trebuit să ştim că nu va fi aşa. Câteva luni, Baba şi cu mine ne-am lăsat legănaţi de o dulce iluzie, privindu-ne cu alţi ochi, aşa cum nu ne mai văzuserăm până atunci. Ba chiar ne păcăleam singuri crezând că o jucărie făcută din hârtie de mătase, clei şi beţe de bambus ar putea să umple abisul dintre noi.

Dar când Baba ieşea – şi ieşea mult, mă închideam în camera mea. Citeam câte o carte în două zile, scriam poveşti sau învăţam să desenez cai. Îl auzeam pe Hassan trebăluind în bucătărie, dimineaţa, auzeam clinchetul argintăriei şi fluieratul ceainicului pe foc. Aşteptam să se închidă uşa şi abia după aceea coboram să mănânc. Îmi încercuisem în calendar prima zi de şcoală şi începusem numărătoarea inversă.

Spre nemulţumirea mea, Hassan încerca să reîncălzească atmosfera dintre noi. Îmi amintesc de ultima oară: stăteam în camera mea, citind o traducere prescurtată a lui Ivanhoe în farsi, când a bătut la uşă.

— Ce e?

— Mă duc la brutărie să iau naan, a zis de pe partea cealaltă a uşii. Mă întrebam dacă… dacă nu vrei să vii şi tu.

— Cred că rămân să citesc, am zis, masându-mi tâmplele. În ultima vreme, de câte ori apărea Hassan prin preajmă, începea să mă doară capul.

— E o zi frumoasă! a mai zis.

— Văd.

— Ar putea fi distractiv să ieşi un pic la plimbare.

— Du-te tu!

— Mi-ar plăcea să vii şi tu cu mine! a zis el. A făcut o pauză. Am auzit o lovitură uşoară în uşă, poate fruntea lui. Nu ştiu ce am făcut, Amir aga, aş vrea să-mi spui! Nu ştiu de ce nu ne mai jucăm împreună!

— Nu ai făcut nimic, Hassan, dar du-te!

— Spune-mi, te rog, şi n-o să mai fac.

Mi-am îngropat capul în poală şi mi-am strâns tâmplele între genunchi, ca într-o menghină.

— O să îţi spun ce să nu mai faci, i-am zis, cu ochii strâns închişi.

— Bine, orice vrei!

— Vreau să nu mă mai hărţuieşti. Vreau să pleci! m-am răstit.

Aş fi vrut să trântească uşa