fi vrut eu – dar până vineri seara Baba reuşise să invite vreo douăzeci şi patru de persoane. L-a sunat pe vărul lui, Homayoun, care îi era de fapt văr de-al doilea, şi i-a spus că merge la Jalalabad vineri, iar Homayoun, care făcuse Politehnica în Franţa şi avea o casă la Jalalabad, a zis că i-ar plăcea să mergem cu toţii, că îşi va aduce cele două neveste şi copiii şi, cum tocmai atunci se nimeriseră în vizită verişoara Shafiqa de la Herat şi întreaga ei familie, care locuiau la vărul Nader din Kabul, s-a gândit să-i invite şi pe ei, cu familiile lor, că ar fi încântaţi să vină, chiar dacă Homayoun şi Nader au o mică dispută nerezolvată şi că dacă Nader era invitat, neapărat trebuia chemat şi fratele lui, Faruq, ca să nu se simtă jignit şi să nu mai invite pe nimeni la nunta fiicei lui, care are loc luna viitoare…

Am umplut trei microbuze. Eu am mers cu Baba, Rahim Khan, Kaka Homayoun – Baba mă învăţase încă de la o vârstă foarte fragedă să spun oricărui bărbat mai în vârstă Kaka, adică „unchi”, iar oricărei femei mai în vârstă, Khala – „mătuşă”. Cele două soţii ale lui Kaka Homayoun s-au urcat tot cu noi – una bătrână, cu faţa ciupită de vărsat şi cu negi pe mâini, iar cealaltă, mai tânără, care mirosea întotdeauna a parfum şi dansa cu ochii închişi. S-au mai urcai şi gemenele lui Kaka Homayoun. Eu am stat în spate, ameţit şi cu rău de maşină, făcut sandvici între gemenele de şapte ani, care se tot întindeau peste mine ca să se pocnească una pe cealaltă. Până la Jalalabad e un drum de două ore prin munţi, pe o şosea cu serpentine, şi la fiecare curbă stomacul mi se strângea îngrozitor. Toţi cei din maşină sporovăiau, vorbeau tare şi ţipau în acelaşi timp, aşa cum fac afganii când discută. Am întrebat-o pe una dintre gemene – Fazila sau Karima, niciodată nu ştiu care-i una şi care-i cealaltă – dacă nu vrea să schimbe locul cu mine şi să mă lase la geam, să iau aer pentru că mi-e rău, dar ea a scos limba la mine şi mi-a zis că nu. I-am spus că e în ordine, dar să nu dea vina pe mine dacă o să-i vomit pe rochie. Un minut mai târziu, stăteam la geam. Priveam drumul plin de gropi, care urca şi cobora, încolăcindu-şi coada în jurul muntelui, şi număram camioanele multicolore care treceau hurducăind, pline ochi cu oameni chirciţi pe vine. Am încercat să închid ochii, să las vântul să-mi biciuiască obrajii; am deschis gura să înghit aer proaspăt. Tot nu mă simţeam mai bine. Am simţit o împunsătură în coaste. Era Fazila / Karima.

— Ce vrei? am întrebat-o.

— Le spuneam tuturor de campionat, a zis Baba, de la volan. Kaka Homayoun şi soţiile lui îmi zâmbeau de pe rândul din mijloc.

— Cred că au fost vreo sută de zmeie în ziua aia pe cer, nu? a zis Baba. Am dreptate, Amir?

— Păi, cred că da! am mormăit.

— O sută de zmeie, Homayoun jan. Fără laaf. Şi singurul care a rămas pe cer, la sfârşit, a fost al lui Amir. A adus acasă ultimul zmeu, unul frumos, albastru. Hassan şi Amir l-au vânat împreună.

— Felicitări, a spus Kaka Homayoun. Prima soţie, cea cu negi pe mâini, a început să bată din palme.

— Wah, wah, Amir jan, suntem cu toţii tare mândri de tine! a spus ea. Şi soţia cea tânără i s-a alăturat. Acum toţi băteau din palme şi mă lăudau în gura mare, zicându-mi cât de mândri sunt de mine. Numai Rahim Khan, aşezat pe scaunul de lângă Baba, tăcea. Mă privea într-un fel ciudat.

— Te rog, opreşte maşina, Baba! am zis.

— Poftim?

— Mi se face rău! am mormăit, întinzându-mă peste fetele lui Kaka Homayoun.

Chipul Fazilei / Karimei s-a schimonosit:

— Opreşte, Kaka! S-a îngălbenit la faţă! Nu vreau să vomite pe rochiţa mea cea nouă, s-a smiorcăit ea.

Baba a dat să oprească, dar era prea târziu. Câteva minute după aceea stăteam pe un bolovan de la marginea drumului, în timp ce ei aeriseau maşina. Baba fuma cu Kaka Homayoun, care îi spunea Fazilei / Karimei să nu se mai smiorcăie, că o să-i cumpere altă rochie de la Jalalabad. Am închis ochii şi mi-am întors faţa către soare. Mici siluete au început să danseze în spatele pleoapelor mele închise, ca nişte mâini desenând umbre chinezeşti pe pereţi. Se răsuceau, se uneau, formând o singură imagine: pantalonii de catifea maro ai lui Hassan, aruncaţi pe o grămadă de cărămizi vechi de pe o alee pustie.

 

Casa albă, cu două etaje, a lui Kaka Homayoun din Jalalabad avea o terasă care se deschidea spre o grădină uriaşă, înconjurată de ziduri, în care creşteau meri şi curmali japonezi. Încă se mai vedeau urme ale felului în care îi tundea grădinarul, vara, în formă de animale. Mai încolo era o piscină placată cu gresie de culoarea smaraldului. M-am aşezat pe margine, uitându-mă la stratul de zăpadă strâns pe fundul ei, în timp ce îmi legănam picioarele în gol. Copiii lui Kaka Homayoun se jucau de-a v-aţi ascunselea în celălalt capăt al grădinii. Femeile făceau de mâncare şi mirosul de ceapă prăjită, sfârâitul unei oale sub presiune, muzica şi râsetele lor ajungeau până la mine. Baba, Rahim Khan, Kaka Homayoun şi Kaka Nader stăteau pe terasă, fumând. Kaka Homayoun le spunea că a adus aparatul de proiecţie ca să le arate imagini din Franţa. Venise de zece ani de la Paris şi tot mai punea diapozitivele alea tâmpite, cu care le scotea tuturor ochii.

Nu ar fi trebuit să simt ce simţeam. Baba şi cu mine eram, în sfârşit, prieteni. Cu câteva zile în urmă fusesem la Grădina Zoologică, îl văzuserăm pe leul Marjan şi azvârlisem o pietricică spre urs, când nu era nimeni atent. Ne opriserăm după aceea la „Dadkhoda Kabob“, peste drum de cinematograful Park, mâncasem kabob de miel cu naan abia scoasă din tandoor. Baba îmi povestise despre călătoriile lui în India