m-am întors pe drumul desfundat, mărginit de şanţul plin de zăpadă. Am scrutat întunericul care se lăsa şi l-am văzut pe Hassan venind încet spre mine. Ne-am întâlnit lângă un mesteacăn desfrunzit de pe marginea şanţului.

Ţinea zmeul albastru în mână; ăsta a fost primul lucru pe care l-am văzut. Şi aş minţi dacă aş spune că ochii mei nu l-au cercetat în căutarea unor urme de violenţă. Chapanul avea stropi de noroi în faţă, iar tricoul era rupt chiar la guler. S-a oprit. S-a clătinat pe picioare, ca şi când ar fi fost gata-gata să se prăbuşească. Apoi s-a recules. Mi-a întins zmeul.

— Unde ai fost? Te-am căutat, i-am zis. Rostisem vorbele astea de parcă aş fi mestecat bolovani.

Hassan şi-a trecut mâneca peste faţă şi şi-a şters mucii şi lacrimile. Am aşteptat să spună ceva, dar el stătea pur şi simplu în faţa mea, în lumina tot mai palidă a amurgului. Eram fericit că umbrele înserării cădeau pe faţa lui Hassan şi o ascundeau pe a mea. Eram fericit că nu trebuia să-i întorc privirea. Oare ştia că ştiu? Şi dacă ştia, ce aş fi văzut eu, dacă chiar m-aş fi uitat în ochii lui? Reproş? Indignare? Sau, ferească Dumnezeu, lucrul de care îmi era cel mai teamă: o devoţiune fără margini? Lucru care, dintre toate, ar fi fost cel mai greu de suportat.

A dat să spună ceva şi glasul i s-a frânt. A închis gura, apoi a deschis-o, iar a închis-o. A făcut un pas înapoi. Şi-a şters faţa. Şi asta a fost cam tot ce am vorbit vreodată cu Hassan despre cele petrecute atunci. Am crezut că va izbucni în lacrimi, dar, spre uşurarea mea, nu a făcut-o, iar eu m-am prefăcut că nu am băgat de seamă că rămăsese fără glas. Şi tot aşa m-am prefăcut că nu văd pata întunecată de pe dosul pantalonilor. Sau stropii aceia micuţi care-i cădeau dintre picioare şi lăsau pete negre pe zăpadă.

— Aga sahib o să fie îngrijorat, a fost tot ce a zis. S-a întors cu spatele la mine şi s-a îndepărtat şchiopătând.

 

S-a întâmplat exact aşa cum îmi închipuisem. Am deschis uşa bibliotecii pline de fum de ţigară şi am intrat. Baba şi Rahim Khan beau ceai şi discutau ştirile întrerupte de pârâituri la radio. Au întors capul. Apoi tata a zâmbit. S-a pregătit să mă îmbrăţişeze. Am pus zmeul jos şi am păşit spre braţele lui groase şi păroase. Mi-am îngropat faţa în căldura pieptului său şi am plâns. Baba m-a ţinut strâns, legănându-mă încet. În braţele lui am uitat ce făcusem. Şi era bine.

Capitolul VIII

Timp de o săptămână, nu prea l-am văzut pe Hassan. Când mă trezeam, găseam pâinea prăjită, ceaiul fierbinte şi un ou fiert pe masa din bucătărie. Hainele mele pentru ziua respectivă erau deja călcate şi frumos aranjate pe scaunul de bambus din hol, acolo unde Hassan obişnuia să calce rufele. De regulă, aştepta să mă aşez la masa din bucătărie înainte de a se apuca de călcat – în felul ăsta aveam timp să mai vorbim. Îi plăcea să cânte vechi cântece hazare despre câmpurile de lalele. Acum, doar hainele împăturite îmi mai dădeau bineţe. Ele şi un mic-dejun de care nu prea mă mai atingeam.

Într-o dimineaţă mohorâtă, în timp ce plimbam oul fiert de colo-colo prin farfurie, a intrat Ali cu un braţ de lemne tăiate. L-am întrebat unde e Hassan.

— S-a dus iar la culcare, a zis Ali, îngenunchind în faţa sobei. A deschis uşiţa pătrată.

— O să se poată juca azi?

Ali s-a oprit cu butucul în mână. Chipul i-a fost cuprins de îngrijorare:

— În ultima vreme, se pare că nu vrea decât să doarmă. Îşi face treburile de fiecare zi – am eu grijă de asta, dar pe urmă nu vrea decât să se bage sub pătură. Pot să vă întreb ceva?

— Dacă trebuie!

— După campionatul acela de zmeie a venit acasă murdar de sânge şi cu tricoul rupt. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a spus că nu mare lucru, că s-a încăierat cu nişte băieţi, pentru zmeu.

Nu am zis nimic. Am continuat să plimb oul prin farfurie.

— I s-a întâmplat ceva, Amir aga? Îmi ascunde ceva?

Am ridicat din umeri:

— De unde să ştiu eu?

— Dar mi-aţi fi spus, nu? Inshallah, mi-aţi fi spus dacă s-ar fi întâmplat ceva?

— După cum ţi-am zis, habar nu am ce e cu el, m-am răstit. Poate e bolnav. Oamenii se mai şi îmbolnăvesc, Ali! Şi-acum, spune-mi: ai de gând să mă laşi să mor de frig sau o să faci focul în sobă pe ziua de azi?

 

În noaptea aceea l-am întrebat pe Baba dacă n-am putea merge vineri la Jalalabad. Se legăna în scaunul turnant capitonat cu piele, din spatele biroului, şi citea ziarul. L-a pus pe birou şi şi-a dat jos ochelarii de citit, pe care-i detestam – Baba nu era bătrân, chiar deloc, şi-atunci de ce trebuia să poarte ochelarii ăia stupizi, când mai avea ani mulţi de trăit?

— De ce nu? a zis el. În ultima vreme, Baba era de acord cu tot ce-i ceream eu. Şi nu numai atât, acum două seri el mă întrebase pe mine dacă vreau să văd Cidul, cu Charlton Heston, la cinematograful Aryana.

— Vrei să-l luăm şi pe Hassan cu noi, la Jalalabad?

De ce trebuia Baba să strice totul?

— E maree, am zis. Nu se simte bine.

— Zău? Baba s-a oprit din legănat. Şi ce are?

Am ridicat din umeri şi m-am afundat în canapeaua din faţa şemineului:

— A răcit sau cam aşa ceva. Ali zice că zace toată ziua.

— Nu prea l-am văzut pe Hassan în ultimele zile, a zis Baba. Numai asta o fi, o răceală?

Nu mă puteam abţine să nu-i urăsc cuta de îngrijorare de pe frunte.

— Doar o răceală. Deci, mergem vineri, Baba?

— Da, da, a zis Baba, ridicându-se de la birou. Păcat că Hassan e bolnav. Mă gândeam că v-aţi fi distrat mai bine dacă venea şi el.

— Păi, ce, noi doi n-o să ne distrăm? am zis eu.

Baba a zâmbit. Mi-a făcut cu ochiul.

— Îmbracă-te bine, a mai zis.

 

Ar fi trebuit să fim numai noi doi – aşa aş