class="t4">turile de sânge care curg, pătând zăpada. Apuc mâna şi deodată zăpada dispare. Stăm pe o iarbă verde ca mărul necopt, privind cerul străbătut de nori scămoşaţi. Ridic privirea şi văd cerul albastru plin de zmeie verzi, roşii, galbene şi portocalii. Strălucesc în lumina de amiază.

 

O grămadă de cauciucuri şi fiare vechi blocau aleea. Cauciucuri de bicicletă aruncate, sticle cu etichetele jupuite, reviste făcute ferfeniţă, ziare îngălbenite, toate amestecate cu bucăţi de cărămidă şi mortar. O sobă de fier ruginită, cu o gaură mare în partea laterală, stătea sprijinită de un perete. Dar eu nu-mi puteam lua ochii de la două lucruri din gunoiul ăla: unul era zmeul albastru, odihnindu-se lângă peretele de care era lipită soba; celălalt erau pantalonii de catifea reiată ai lui Hassan, aruncaţi pe o grămadă de cărămizi vechi.

— Nu ştiu, zicea Wali. Tata spune că e păcat. Vocea lui părea nesigură, excitată şi înspăimântată în acelaşi timp. Hassan stătea cu pieptul ţintuit la pământ. Kamal şi Wali îi răsuciseră fiecare câte o mână la spate şi îl ţineau aşa. Assef stătea deasupra, cu o cizmă apăsată pe grumazul lui Hassan.

— Taică-tu n-o să afle, a zis Assef. Şi nu e nici un păcat să-i dai o lecţie unui măgar lipsit de respect.

— Nu ştiu, a murmurat Wali.

— Treaba ta, a mai zis Assef. S-a întors spre Kamal.

— Dar tu?

— Păi… eu…

— E doar un hazar, a spus Assef. Dar Kamal îşi ferea mai departe privirea.

— Bine, s-a răstit Assef. Tot ce vreau de la voi, handicapaţilor, este să-l ţineţi nemişcat. Credeţi că sunteţi în stare?

Wali şi Kamal încuviinţară. Păreau uşuraţi.

Assef a îngenuncheat în spatele lui Hassan, i-a pus o mână pe şolduri şi i-a ridicat fesele goale. Încă sprijinindu-se cu o mână de spinarea lui, şi-a desfăcut cureaua cu cealaltă. Şi-a tras fermoarul de la blugi. Şi-a dat jos chiloţii şi s-a aşezat deasupra lui Hassan. Hassan nu s-a luptat. Nici măcar nu a scâncit. Şi-a întors doar uşor capul şi i-am zărit pentru o clipă faţa. I-am văzut resemnarea. Era o privire pe care o mai văzusem înainte. Era privirea mielului înainte de tăiere.

 

Mâine e a zecea zi din Dhul-Hijjah, ultima lună a calendarului musulman, şi prima din cele trei zile de Eid Al-Adha sau Eid-e-Qorban, cum îi spun afganii – un interval în care este sărbătorit profetul Ibrahim, cel care a fost gata să-şi jertfească propriul fiu lui Dumnezeu. Şi anul acesta, Baba alesese mielul cu mâna lui – unul alb, lânos, cu urechiuşe pleoştite şi negre.

Stăteam cu toţii în curtea din spate, Hassan, Ali, Baba şi cu mine. Molahul îşi rostea rugăciunea, mângâindu-şi barba. „Of, nu mai termină odată cu asta!“, a mormăit Baba în barbă. Părea plictisit de predica fără sfârşit, ritualul prin care carnea avea să devină halal. Baba îşi bătea joc de povestea Eid-ului, aşa cum râdea şi de tot ce însemna religie, dar respecta tradiţia Eid-e-Qorban-ului. Datina cerea să împarţi carnea în trei: o treime pentru familie, una pentru prieteni şi ultima pentru săraci. În fiecare an, Baba dădea totul săracilor. „Bogaţii sunt şi aşa destul de graşi” – zicea el.

Molahul terminase predica. Amin! Baba a luat cuţitul de bucătărie, cel cu lama lungă. Datina cere ca mielul să nu vadă tăişul cuţitului. Ali i-a dat o bucăţică de zahăr – un alt obicei, ca să îndulceşti moartea. Mielul se zbate de câteva ori. Molahul îl înşfacă de sub bărbie şi îi pune cuţitul la gât. Chiar cu o secundă înainte să îi taie beregata cu o mişcare expertă, văd ochii mielului. Privirea aceea avea să mă urmărească în vis, săptămâni în şir! Nu ştiu de ce asist la acest ritual anual, care se desfăşoară în curtea noastră din spate; coşmarurile persistă mult timp după ce picăturile de sânge din iarbă au pălit. Dar mă uit întotdeauna, mă uit din cauza privirii aceleia resemnate pe care mi-o aruncă animalul. În mod absurd, îmi închipui că animalul înţelege, înţelege că dispariţia lui iminentă slujeşte unei cauze înalte. Asta e privirea…

 

Mi-am întors privirea şi am plecat de pe alee. Ceva cald îmi aluneca pe încheietura mâinii. Am clipit şi am văzut că încă îmi mai muşcam pumnul, suficient de tare ca să sângerez pe la încheieturi. Şi am mai înţeles ceva. Plângeam. Chiar şi de după colţ, auzeam gâfâitul ritmic al lui Assef.

Mai aveam o ultimă şansă să mă hotărăsc. O ultimă ocazie de a mă hotărî ce vreau să devin. Puteam să intru pe alee, să-i iau apărarea lui Hassan – aşa cum şi el mi-o luase mie, de atâtea ori în trecut – şi să accept orice mi s-ar fi întâmplat. Sau să fug.

În cele din urmă, am fugit.

Am fugit pentru că eram un laş. Îmi era frică de Assef şi de ce ar fi putut să îmi facă. Îmi era teamă că o să fiu rănit. Asta mi-am spus în vreme ce îi întorceam spatele lui Hassan, îndepărtându-mă de alee. Asta m-am silit să cred. De fapt, aspiram la statutul de laş, pentru că alternativa, adevăratul motiv pentru care fugeam, era că Assef avusese dreptate: nimic pe lume nu e gratis. Poate că Hassan era preţul pe care trebuia să-l plătesc, mielul pe care trebuia să-l ucid ca să-l câştig pe Baba. Oare era un preţ prea mare? Răspunsul mi s-a ivit în minte înainte să-l pot ascunde: E doar un hazar, nu-i aşa?

Am luat-o la fugă pe drumul pe care venisem. Am străbătut în goană bazarul pustiu. M-am împleticit spre o dugheană strâmtă şi m-am sprijinit cu spatele de uşile batante zăvorâte. Am stat aşa, transpirând, oftând şi dorindu-mi ca lucrurile să fi stat altfel.

După vreo cincisprezece minute, am auzit voci şi paşi grăbiţi. M-am ghemuit în spatele dughenei şi i-am văzut pe Assef şi pe ceilalţi doi ţopăind, râzând şi grăbindu-se spre strada principală. M-am forţat să mai aştept încă zece minute, apoi