Nu avea rost să se bazeze pe argumente logice, pe enumerarea la nesfîrşit a eventualelor posibilităţi. S-ar fi învîrtit în cerc la infinit. Sosise clipa să dea ascultare intuiţiei.

Îi întoarse privirea calmă şi netulburată lui Cook de peste veacuri.

― Sînt de acord cu tine, căpitane, şopti el. Omul trebuie să trăiască cu conştiinţa lui. Indiferent ce argumentează mercurienii, nu e totul să supravieţuieşti.

Apăsă butonul de comunicare cu puntea şi rosti încet:

― Locotenente Rodrigo… vino la mine, te rog.

Închise apoi ochii, strecura degetele mari sub centurile de siguranţă ale scaunului şi se pregăti să se bucure de cîteva momente de relaxare totală.

Era posibil să treacă multă vreme pînă să mai aibă parte de aşa ceva.

40. SABOTOR

Orice echipament considerat inutil fusese demontat de pe scooter. Vehiculul fusese redus la un cadru deschis pe care erau fixate sistemele de propulsie şi dirijare, rezervele de oxigen şi alte cîteva necesităţi. Se înlăturase pînă şi scaunul celui de-al doilea pilot, deoarece fiecare kilogram conta.

Reprezenta unul din motivele (deşi nu cel mai important) pentru care Rodrigo insistase să meargă el. Era o treabă atît de simplă, încît nu avea nevoie de ajutor, iar masa unui pasager suplimentar însemna pierderea cîtorva minute. Acum, scooterul putea să accelereze pînă peste 1/3 g, să parcurgă distanţa de la Endeavour la proiectil în patru minute. Rămîneau disponibile alte şase; părea suficient.

Părăsind vasul, Rodrigo privi înapoi o singură dată. Văzu că se ridicase de pe axa centrală şi se îndepărta de discul rotitor al Feţei Nordice, conform aşteptărilor. Pînă la rachetă, între ei avea să se interpună corpul masiv al lui Rama.

Deasupra platoului polar zbură pe îndelete. Nu avea motiv de grabă, deoarece camerele TV ale bombei nu-l puteau repera; cruţa astfel din combustibil. Pluti apoi peste marginea curbată a lui Rama… şi racheta apăru, sclipind în lumina unui soare mai sălbatic decît pe planeta ei natală.

Testase deja instrucţiunile de pilotare. Iniţializă secvenţa; scooterul se răsuci şi în numai cîteva secunde ţîşni înainte. La început senzaţia de greutate păru zdrobitoare, după care Rodrigo se obişnui. La urma urmei, în interiorul lui Rama suportase o greutate de două ori mai mare, iar de născut se născuse sub o gravitaţie de trei ori mai puternică, pe Terra.

Peretele exterior al giganticului cilindru de cincizeci de kilometri cădea încetişor sub el, pe măsură ce scooterul se îndrepta direct spre bombă. Mărimea lui Rama era greu de apreciat, fiind complet neted şi lipsit de amănunte exterioare. Cu mare dificultate observai că se roteşte.

Misiunea se declanşase de o sută de secunde. Se apropia de jumătatea drumului. Racheta se afla încă prea departe să-i distingă detaliile, însă se profila strălucitoare pe cerul complet negru. Părea ciudat să nu vezi nici o stea, nici măcar Pămîntul sau pe Venus; filtrele întunecate care-i protejau ochii de lumina ucigătoare îl împiedicau să le vadă. Rodrigo bănui că stabilea un record; nici un alt om nu mai fusese angajat într-o misiune extravehiculară atît de aproape de soare. Avea noroc că activitatea astrului era redusă.

După două minute şi zece secunde, pe bord începu să pulseze o luminiţă, acceleraţia scăzu la zero şi scooterul se răsuci cu 180°. Impulsul reveni într-o clipă, însă de sens opus, decelerînd cu valoarea incredibilă de trei metri pe secundă la pătrat, ba chiar mai mult ― consumase în definitiv jumătate din masa de combustibil. Bomba se găsea la douăzeci şi cinci de kilometri; urma să ajungă la ea peste alte două minute. Rodrigo atinsese o mie cinci sute de kilometri pe oră, ceea ce pentru un scooter spaţial constituia curată nebunie şi probabil un alt record. Dar misiunea nu era deloc o EVA obişnuită, iar el ştia precis ce avea de făcut.

Racheta se mărea; zărea antena principală, orientată mereu către punctul invizibil al lui Mercur. Pe undele acelea, imaginile scooterului călătoreau deja de trei minute. Peste alte două aveau să ajungă pe Mercur.

Ce vor face mercurienii? Desigur, la început vor fi stupefiaţi, apoi vor înţelege că el ajunsese la rachetă cu cîteva minute înainte ca ei să-l fi zărit pornind la drum. Probabil că individul postat în faţa monitoarelor TV avea să apeleze la superiori ― alte minute cîştigate. Dar şi în varianta neplăcută, în caz că ofiţerul de cart avea autoritatea să declanşeze bomba şi apăsa imediat pe buton, semnalului i-ar fi fost necesare alte cinci minute să ajungă la destinaţie.

Deşi Rodrigo nu miza pe lucrul acesta, Cosmo-creştinii nu pariau niciodată, era aproape convins că reacţia n-avea să fie instantanee. Mercurienii vor ezita să distrugă un vehicul de recunoaştere de pe Endeavour, chiar dacă îi bănuiau intenţia… Mai mult ca sigur cu vor încerca mai întîi o formă de comunicare, ceea ce ar fi condus la o întîrziere suplimentară.

Mai era un motiv, chiar şi mai bun; n-ar fi irosit o bombă de o gigatonă împotriva unui scooter. Într-adevăr, detonată fiind la peste douăzeci de kilometri de ţintă, n-ar fi produs nici un efect. Mai întîi trebuiau s-o deplaseze. Oho, avea destul, timp la dispoziţie… chiar în ipoteza celor mai nefavorabile variante.

Şi în această ipoteză trebuia să acţioneze, ca şi cum impulsul de detonare urma să sosească în cel mai scurt timp posibil: cinci minute.

Pe ultimele sute de metri, Rodrigo identifică rapid detaliile, tot mai distincte, cu cele studiate din fotografiile făcute prin telescop. Colecţia de imagini se transformase în metal dur şi plastic neted, nu mai era ceva abstract, ci realitate ucigătoare.

Bomba avea forma unui cilindru lung de zece metri, cu un diametru de alţi trei. Printr-o stranie coincidenţă, raportul; dintre dimensiuni era acelaşi ca la Rama. Fusese fixată pe rachetă printr-o reţea exterioară de profile scurte, în I. Din cauze necunoscute, referitoare probabil la poziţia centrului de masă, era aşezată în unghi drept pe axa propulsorului, lăsînd impresia sinistră de cap de ciocan. Într-adevăr un ciocan, destul de puternic pentru a zdrobi o lume.

De la fiecare capăt al proiectilului,