Pe aici nu se mai vorbeşte de mica Augusta şi de faptul că a murit din farmece. Mai pomeneşte Poppea uneori de ea, însă mintea împăratului este preocupată de altceva. De altfel, dacă-i adevărat că divina Augusta este din nou însărcinată, atunci şi-n mintea ei are să se spulbere fără urmă amintirea celuilalt copil. Suntem de mai bine de zece zile la Neapolis, mai bine zis, la Baiae. Dac-ai fi în stare să te gândeşti şi la altceva, atunci ecourile şederii noastre aici ar fi trebuit să ajungă până la urechile tale, căci sunt convins că întreaga Romă nu vorbeşte despre altceva. Am sosit deci la Baiae, unde mai întâi ne-au copleşit amintirea mamei şi remuşcările. Şi ştii la ce concluzie a ajuns Ahenobarbus? Că chiar şi omorul mamei este pentru el numai temă de poezie şi un pretext pentru scene tragi-comice. Remuşcări adevărate a simţit cândva doar pentru că-i un fricos. După ce s-a convins că lumea a rămas cum a fost, prosternată la picioarele lui, că nici un zeu nu s-a răzbunat pe el, se preface doar, ca să-i înduioşeze pe oameni de soarta lui. Uneori, fuge noaptea din aşternut, susţinând că-l fugăresc Furiile, se trezeşte, priveşte înspăimântat în urma lui, ia postura comediantului care joacă rolul lui Oreste – şi încă e un comediant fără har – declamă versuri greceşti şi se uită să vadă dacă-l admirăm! Iar noi, în loc să-i spunem: «Du-te de te culcă, măscăriciule!» intrăm în tonul tragediei şi-l apărăm de Furii pe marele actor. Pe Castor! Trebuie să fi ajuns la urechile tale măcar atât, că a dat reprezentaţii în public la Neapolis. Au adunat toţi vagabonzii greci din oraş şi din cetăţile înconjurătoare, care au umplut arena cu un miros atât de neplăcut de usturoi şi de transpiraţie, încât mulţumesc zeilor că în loc să stau în primele rânduri, între curteni, am stat cu Ahenobarbus în culise. Ai să mă crezi oare că se temea? Se temea într-adevăr! Mi-a luat mâna şi a dus-o la inimă. Într-adevăr, îi bătea inima într-un ritm infernal. Gâfâia, iar în clipa când a trebuit să apară pe scenă, a pălit ca pergamentul şi fruntea i s-a acoperit de broboane de sudoare. Şi doar ştia că rândurile-s înţesate de pretorieni înarmaţi cu bastoane, care în caz de nevoie urmau să stimuleze entuziasmul. N-a fost nevoie. Nici o turmă de maimuţe din preajma Cartaginei nu reuşeşte să urle cum urla gloata aceea. Îţi spun că mirosul de usturoi ajungea până la scenă. Nero se închina, îşi apăsa mâinile în dreptul inimii, trimitea bezele şi plângea. Pe urmă, s-a năpustit ca beat în mijlocul nostru, care aşteptam în spatele scenei, strigând: «Ce sunt celelalte triumfuri faţă de acest triumf al meu?» Gloata continua să urle şi să aplaude, ştiind că în felul acesta se va bucura de favoruri, daruri, petreceri, bilete de loterie şi un nou spectacol dat de cezarul-măscărici! Nici nu mă mir de ei că aplaudau, căci nu mai văzuseră aşa ceva. Iar el repeta în fiecare clipă: «Iată, ce înseamnă grecii! Iată, ce înseamnă grecii!» Cred că din clipa aceea, ura lui faţă de Roma a crescut şi mai mult. Totuşi, au fost trimişi la Roma curieri speciali să anunţe triumful şi aşteptăm zilele acestea mulţumiri din partea senatului. Imediat după primul spectacol al lui Nero, a avut loc o întâmplare ciudată: teatrul s-a dărâmat pe neaşteptate, însă după ce oamenii ieşiseră. Am fost la faţa locului şi n-am văzut să fi scos măcar un singur cadavru de sub dărâmături. Mulţi, chiar dintre greci, consideră asta ca un semn al mâniei zeilor provocat de înjosirea demnităţii împărăteşti. El însă susţine că-i dimpotrivă un semn al graţiei de care se bucură pe lângă zei, care au grijă de vocea lui şi de cei ce-l ascultă. Au urmat deci jertfe la toate templele şi mari slujbe de mulţumire, iar pentru el un nou imbold de a călători în Achaia. Acum câteva zile, mi-a spus că totuşi se teme de ceea ce-o să spună poporul roman, nu cumva să se revolte, atât din dragoste pentru ei, cât şi de teamă că împărţirea grânelor şi jocurilor ar fi putut să aibă loc fără prezenţa împăratului, dacă şi-ar prelungi călătoria.

Totuşi, o să ne ducem la Benevent să cunoaştem luxul cizmăresc cu care se laudă Vatinius, iar de acolo, sub paza divinilor fraţi ai Elenei{97}, în Grecia, în ceea ce mă priveşte, am observat că, atunci când trăieşti printre nebuni, devii la rândul tău nebun şi chiar mai mult, descoperi un anumit farmec la nebuni. Grecia şi călătoria cu alai de mii de capete, exodul triumfal al lui Bachus printre nimfe şi bacante împodobite cu crengi de mirt, frunze de viţă şi iederă, care trase de tigri, flori, tirse, cununi, urale: evoe! muzică, poezie şi Hellada aplaudând, toate bune, dar noi nutrim planuri şi mai îndrăzneţe. Vrem să creăm un imperiu oriental de basm, un stat al palmierilor, soarelui, poeziei şi realităţii preschimbate în vis şi al vieţii într-o continuă plăcere. Am vrea să uităm de Roma, iar capitala să ne-o stabilim pe undeva între Grecia, Asia şi Egipt, să trăim nu viaţa oamenilor, ci a zeilor, să nu ştim ce-i cotidianul, să hoinărim în galere aurite la umbra pânzelor lor de purpură prin Arhipelag, să fim Apollo, Osiris