— Soarele e sus. În curând o să fie plin pe-aici de nemţi care caută pilotul.

— Poate că femeia vrea să-i ajute şi acum e în drum spre nazişti, a spus Boar aşezându-şi mai bine bandajul pe ochi.

— Nu cred. S-ar fi dus direct la ei în loc să ne trezească.

Boar şi-a dres glasul şi a scuipat pe jos.

— Nu primesc ordine de la tine. Eu le dau.

Ollie s-a uitat la locotenent, care se afla într-o stare jalnică.

— Ai dreptate.

Boar a întors capul spre el, de parcă în timpul prăbuşirii păţise ceva şi la urechi.

— Eu sunt american, a spus el şi s-a apropiat de locotenent. Ţara mea e neutră, poate că ar trebui să plec, pur şi simplu. Să te las să lupţi mai departe în războiul vostru nenorocit.

Locotenentul a râs.

— Pun ei mâna şi pe tine.

— Iar eu o să le spun că mă aflam într-o călătorie şi am rămas blocat în Franţa după invazie.

— Tot te împuşcă.

— Posibil, a spus Ollie. Dar nu eu sunt îmbrăcat în uniformă de pilot britanic.

Boar şi-a încleştat fălcile.

— Adevărul e că tu ai mai multă nevoie de mine decât am eu de tine. Dacă vrei să pleci, pleacă. Eu rămân s-o aştept pe Madeleine.

Boar a dus mâna la pistol.

— Dacă se întoarce însoţită de nemţi, pe tine te împuşc primul.

Ducesa a început să se agite în cuşcă.

Ollie s-a dus şchiopătând la ea. Porumbiţa părea nerăbdătoare, râcâia cu ghearele şi se tot învârtea pe loc. A deschis cuşca. Şi-a strecurat mâna înăuntru şi a mângâiat-o pe spate. Nu a încercat să iasă, părea mulţumită să primească puţină atenţie. După ce i-a mângâiat aripile cu degetul mare, a scos încet hârtia şi creionaşul dinăuntru. Cu hârtia pe genunchi, a început să scrie.

Auzind zgomotul creionului pe foaie, Boar a întors capul.

— Ce faci acolo?

— Trebuie să-i trimit lui Susan porumbiţa, a răspuns el în timp ce scria. O să-i spun şi unde ne aflăm.

— Genial, iancheule! Dacă nemţii împuşcă pasărea, o să primească mură-n gură adresa unde să ne găsească.

— E porumbel, nu pasăre.

— Totuna. Nu-mi vine să cred că în afurisita asta de misiune am prăpădit viaţa piloţilor mei pentru nişte păsări.

Cuvintele lui l-au făcut pe Ollie să se oprească. Şi-a reamintit ultima dimineaţă cu Susan şi a dus mâna la buzunarul umflat al jachetei. „N-o să fiu în stare să închid un ochi în timpul misiunii“, îi spusese Susan în timp ce soldaţii încărcau porumbeii în camioane. „Vrei să mai stai cu mine la noapte?“ O privise în ochi: „N-aş vrea să fiu în altă parte pe lumea asta.“ Acum însă era în spatele liniilor inamice. Îşi închipuie poate că am murit. O durere sfâşietoare îl scormonea în piept, făcând să pălească durerea din umăr.

— Las-o pentru mai târziu, iancheule, a spus Boar. O să avem nevoie de ea ca să trimitem informaţii, dacă o să găsim ceva care merită.

Ollie a pus la loc hârtia şi creionul, a scos-o pe Ducesa din cuşcă şi a pus-o jos. Porumbiţa nu s-a obosit să zboare, doar şi-a întins aripile şi s-a învârtit în cerc pe duşumea. În aşteptarea lui Madeleine, sau a naziştilor, şi-a petrecut timpul privind-o pe Ducesa cum îi ciuguleşte şireturile ghetelor.

În mai puţin de o oră, Madeleine s-a întors cu purcelul şi cu un bărbat în vârstă care ducea o geantă neagră de piele. Bătrânul era chel, cu excepţia mustăţii şi a sprâncenelor stufoase, care păreau două omizi albinoase care i se târau pe frunte.

— Médecin, a spus Madeleine intrând în şopron.

Bărbatul, doctor după cât înţelegea Ollie, s-a uitat lung la locotenentul rănit. A aruncat o privire şi spre umărul căzut al lui Ollie, răsucindu-şi nervos vârful mustăţii, apoi i-a spus ceva în franceză lui Madeleine.

— Să mergem înăuntru, a spus Madeleine.

I-a condus până la casă, un soi de cabană tencuită, cu acoperiş de paie. Doctorul l-a dus pe locotenent de mână, în timp ce Ollie îi urma şchiopătând. Când a ajuns la uşă, Madeleine a mângâiat purcelul pe creştet spunând: „Reste, Louis. Nous travaillons bientôt!“32 Louis a grohăit, apoi s-a trântit pe un petic de pământ la umbra unei tufe.

32. Odihneşte-te, Louis. În curând avem treabă. (în fr., în orig.).

Înăuntru, doctorul l-a aşezat pe Boar pe un scăunel de lemn şi i-a făcut semn lui Ollie să-şi dea jos jacheta.

Şi-a scos-o cu multă grijă, schimonosindu-se de durere.

Doctorul l-a pipăit pe spate şi pe omoplat, apoi i-a ridicat încet braţul.

Ollie a gemut. Simţea cum i se întinde braţul, cu ligamentele şi tendoanele gata să-i plesnească, ca pe un pat de tortură.

Doctorul a lăsat braţul în jos. „Disloqué“, a mormăit el, apoi a schimbat câteva cuvinte cu Madeleine.

Femeia s-a uitat la Ollie.

— Ai umărul dislocat. Este foarte umflat şi crede că n-are destulă forţă ca să-l pună la loc.

Ollie a înghiţit în sec şi s-a uitat la bărbatul pipernicit, cu braţele ca nişte vreascuri.

— Atunci o s-o fac singur, a spus el.

Madeleine a clătinat din cap.

— Doctorul vrea ca el să-l pună la loc, a spus femeia arătând spre Boar.

Ollie a scos un geamăt. S-a uitat la locotenent şi a văzut pe chipul lui desfigurat lăţindu-se un rânjet de satisfacţie. S-a trezit întins pe duşumea, ascultând cum doctorul dădea indicaţii, traduse de Madeleine. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să i se smucească braţul, mai ales de către Boar. Dar avea de ales? Nu putea să