— Ştiu asta foarte bine. N-ai omorât în viaţa ta pe nimeni şi nici n-ai vrut vreodată să faci asta. Nici nu te pricepi la aşa ceva. Dar să ştii că există locuri în care logica asta nu funcţionează. Sunt situaţii în care nimeni nu se gândeşte la ce te pricepi şi la ce nu. E un lucru pe care trebuie să-l înţelegi. Aşa e războiul, de exemplu. Ştii ce e războiul, nu?

  — Da. Şi când s-a născut Nakata, a fost un război mare.

  Aşa am auzit.

  — Când începe războiul, eşti recrutat în armată. Pleci pe front cu puşca pe umăr şi împuşti soldaţii inamici. Trebuie să omori mulţi oameni. Nu interesează pe nimeni dacă îţi place sau nu să ucizi. E ceva ce trebuie faci, altfel tu însuţi eşti omorât.

  Johnnie Walker şi-a îndreptat degetul arătător spre pieptul lui Nakata.

  — Pac! Istoria omenirii într-un cuvânt.

  — Domnul prefect l-ar lua pe Nakata soldat şi i-ar ordona să omoare oameni?

  — Da, aşa ţi-ar ordona, să omori.

  Nakata a încercat să cugete asupra acestor lucruri, dar nu reuşea să îşi adune gândurile. De ce să îi ordone domnul prefect să omoare oameni?

  — Prin urmare, uite cum trebuie să vezi lucrurile: acesta este un război, iar dumneata eşti soldat. Trebuie să hotărăşti pe loc dacă eu omor pisicile sau mă omori dumneata pe mine. Trebuie să faci această alegere aici şi acum. Din punctul dumitale de vedere este o alegere nerezonabilă, dar te rog să te gândeşti că toate alegerile de pe lumea asta sunt aşa.

  Johnnie Walker şi-a dus mâna uşor la pălărie, de parcă ar fi vrut să se asigure că era la locul ei, pe cap.

  — Salvarea dumitale – în cazul în care ai nevoie de aşa ceva – este faptul că eu vreau din tot sufletul să mor. Te rog să mă omori. Nu e cazul să ai mustrări de conştiinţă, pentru că faci ceea ce îmi doresc eu, nu? Nu e ca şi cum ai omorî pe cineva care nu vrea să moară. Din contră, s-ar putea numi chiar o faptă bună.

  Nakata şi-a şters cu mâna broboanele de sudoare care îi apăruseră pe frunte, la rădăcina părului.

  — Dar Nakata nu poate deloc să facă aşa ceva. Nici nu aş şti cum.

  — Aha, spuse Johnnie Walker admirativ. Da, e şi asta o dilemă. Cum să o faci, mai ales că este prima dată… Da, înţeleg perfect. Bine, am să te învăţ eu o metodă. Când ucizi un om, şmecheria e să nu eziţi. Iţi stabileşti clar ţinta şi acţionezi rapid. Am aici un exemplu bun, chiar dacă nu este om. Îţi poate folosi ca material de referinţă.

  Johnnie Walker s-a ridicat de pe scaun şi a luat de sub birou o geantă mare de piele. A pus-o pe scaun, a deschis-o fluierând vesel şi a scos din ea o pisică, de parcă începea un truc magic. Era un motan gri-vărgat, pe care Nakata nu îl mai văzuse, de-abia ajuns la maturitate. Era inert, dar avea ochii deschişi. Părea să fie conştient. Fluierând mai departe, Johnnie Walker îl ţinea cu amândouă mâinile, de parcă arăta oamenilor un peşte proaspăt pescuit. Melodia pe care o fluiera era Heigh-ho! Cea pe care o cântă cei şapte pitici în Albă-ca-Zăpada.

  — Am în geanta asta cinci pisici. Le-am adunat pe toate de pe terenul viran. De-abia le-am prins. Marfă proaspăt culeasă, venită direct de la sursă. Le-am injectat o substanţă paralizantă. Nu sunt anesteziate. De-asta nu dorm şi au toate simţurile treze. Pot să simtă durere. Doar că au muşchii relaxaţi şi nu-şi pot mişca labele. Nici nu-şi pot întoarce caPul. Am făcut asta ca să nu se zbată şi să zgârie. O să iau acum un cuţit, o să-i spintec burta, o să-i scot inima pulsândă şi o să-i tai capul. Am să fac totul în faţa ta. O să sângereze puternic, iar durerea o să fie crâncenă. Şi pe dumneata te-ar durea dacă ţi-ar spinteca cineva pieptul şi ţi-ar scoate inima, nu? E la fel şi în cazul pisicilor, nu au cum să nu simtă durere. Să ştii că mi-e milă de ele. Nu sunt un sadic fără sânge şi fără lacrimi. Dar nu am încotro.

  Trebuie să le doară. Asta este regula. Da, altă regulă. E plin de reguli pe aici.

  Johnnie Walker îi făcu cu ochiul lui Nakata.

  — Dar treaba e treabă. Misiunea e misiune. Am să le iau pe fiecare la rând şi, la sfârşit, o să mă ocup de Goma. Încă mai ai ceva timp să te hotărăşti dacă le omor eu pe ele sau mă omori dumneata pe mine.

  Johnnie Walker a pus motanul inert pe birou, apoi a deschis un sertar şi a scos cu ambele mâini un pachet mare şi negru. A desfăcut pânza cu grijă şi a aranjat obiectele dinăuntru pe birou. Un mic ferăstrău circular, bisturie de diverse mărimi, nişte cuţite mari. Toate reflectau o lumină albă, de parcă tocmai ar fi fost ascuţite. Johnnie Walker a pipăit drăgăstos fiecare lamă în parte şi le-a înşirat pe birou.

  Mai departe a scos dintr-un alt sertar câteva tăviţe de metal şi le-a pus şi pe acestea pe birou. Fiecare părea să aibă locul ei. A mai scos din sertar un sac de gunoi, mare şi negru. În tot acest timp a continuat să fluiere Heigh-Ho!

  — Toate lucrurile, domnule Nakata, au rânduiala lor. Nu poţi privi prea mult înainte. Dacă priveşti prea mult în faţă, îţi neglijezi picioarele şi te împiedici. Pe de altă parte, nu poţi nici să stai cu ochii doar pe picioare. Dacă nu te uiţi bine drept în faţă, te poţi izbi de ceva. Prin urmare, trebuie să acţionezi privind puţin înainte şi urmând cu stricteţe rânduiala. Asta este esenţial în orice