fost capabil să fac să curgă poveştile despre el, poveşti care amuzau pe oricine. Singurul lucru despre care am fost în stare să le vorbesc a fost mizeria din cămin. Mi se făcuse greaţă de asemenea istorioare, dar Naoko şi Reiko s-au tăvălit de râs, pentru că erau lucruri cu totul noi pentru ele. Apoi, Reiko i-a imitat pe câţiva dintre pacienţii de la sanatoriu. Şi asta ne-a amuzat. Naoko a început să caşte pe la ora unsprezece, aşa că Reiko a desfăcut canapeaua, mi-a dat o pernă, cearşafuri şi pături.

  — Dacă ţi se face poftă în toiul nopţii să ne violezi, ai grijă să nu ne încurci, spuse Reiko. Cea neridată, din stânga, e Naoko.

  — Mincinoaso! Eu dorm în dreapta, spuse Naoko.

  — Apropo, am aranjat să fim libere mâine după amiază, adăugă Reiko. N-aţi vrea să mergem toţi trei la iarbă verde? Ştiu un loc grozav prin apropiere.

  — Nemaipomenit! am exclamat eu.

  Fetele s-au spălat pe dinţi şi s-au retras în dormitor. Eu mi-am mai turnat nişte coniac, m-am întins pe canapea şi m-am gândit la tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, de dimineaţa până seara. Mi s-a părut o zi tare lungă. Luna nu pălise încă, aşa că strălucirea ei îmi ţinea de urât. Din dormitorul în care dormeau Reiko şi Naoko nu se auzea decât un uşor scârţâit al patului, din când în când. Am închis ochii şi prin faţa lor au început să joace, în întuneric, tot felul de umbre, iar în urechi îmi mai stăruiau acordurile chitarei. Încet-încet m-a cuprins somnul. Am visat sălcii. Ambele versante ale muntelui din vis erau mărginite de sălcii. Incredibil de multe sălcii. Vântul bătea destul de puternic, dar nu se unduia nici măcar o crenguţă. Oare de ce? mă întrebam eu. Apoi am văzut că toate crengile erau încărcate cu păsărele. Probabil că ele ţineau crengile sălciilor în echilibru. Am luat un băţ şi l-am aruncat într-o creangă din dreptul meu, în speranţa că voi alunga păsărelele de pe ea şi în felul acesta o voi vedea unduindu-se, dar păsărelele nu şi-au luat zborul, ci s-au transformat în nişte păsărele metalice care au căzut la pământ, cu zgomot.

  Când am deschis ochii, mi s-a părut că văd continuarea visului. Luna avea aceeaşi sclipire albă, gingaşă. M-am ridicat fără să vreau ca să caut pe jos păsărelele din metal, dar bineînţeles că ele nu erau acolo. Am văzut-o, în schimb, pe Naoko la picioarele patului, stând nemişcată şi singură, cu ochii aţintiţi pe fereastră. Şedea cu genunchii la gură şi arăta ca un copil orfan. Am întins mâna după ceasul pe care-l pusesem lângă pernă, dar nu era unde ştiam eu că trebuie să fie. După cum bătea lumina în cameră, mi-am imaginat că ar fi ora două sau trei. Mi s-a făcut cumplit de sete, dar m-am hotărât să rămân nemişcat şi să o privesc pe Naoko. Era îmbrăcată în acelaşi halat în care o lăsasem când plecase în dormitor, iar părul îi era prins într-o parte cu agrafa în formă de fluture, scoţând şi mai mult în evidenţă frumuseţea chipului ei în lumina lunii. Ciudat, gândii eu. Parcă îşi scosese agrafa când s-a dus la culcare.

  Naoko nu s-a mişcat deloc. Arăta ca un animal mic ce ieşise din cuib, atras de lumina lunii. Datorită ei, buzele se conturau chiar exagerat. Părea o umbră vulnerabilă ce vibra cu fiecare bătaie a inimii, de parcă voia să şoptească întunericului cuvinte neauzite.

  Îmi înghiţeam saliva în speranţa că-mi domolesc setea, dar sunetele pe care le scoteam răsunau incredibil de tare în tăcerea desăvârşită a nopţii. Ca şi când sunetele ar fi constituit semnalul, Naoko s-a ridicat şi a venit la capul patului. Halatul ei a foşnit uşor. A îngenuncheat lângă perna mea, fixându-mă cu privirile. Am privit-o şi eu, dar ochii ei nu-mi spuneau nimic. Ciudat de transparenţi, arătau ca două ferestre spre lumea de dincolo. Am pătruns în adâncul lor dar n-am descifrat nimic. Feţele noastre se aflau la o distanţă de doar trei centimetri, dar ea mi se părea la o depărtare de ani-lumină.

  Am întins mâna şi am încercat să o ating, dar Naoko s-a retras brusc. Am perceput un tremur uşor al buzelor ei şi atât. O clipă mai târziu, a ridicat mâinile şi a început să-şi descheie nasturii. Erau şapte în total. În timp ce priveam degetele subţiri şi frumoase descheind nasturii, unul câte unul, de sus până jos, am avut senzaţia că ceea ce văd este o continuare a visului. Şapte nasturi mici şi albi. După ce i-a descheiat pe toţi, Naoko şi-a aruncat halatul asemenea unei insecte care se leapădă de pielea năpârlită. Nu purta nimic pe sub halat. Doar agrafa sub formă de fluture, pe cap. În pielea goală, a îngenuncheat lângă pat şi m-a privit. Scăldată în lumina blândă a lunii, trupul lui Naoko avea strălucirea uimitoare a unui nou-născut. Când se mişca – deşi mişcările erau aproape imperceptibile – jocul luminii şi al umbrelor pe trupul ei era fascinant. Conturul sânilor, al sfârcurilor, adâncitura buricului, şoldurile, umbrele granuloase aruncate de părul pubian, toate se modelau şi se remodelau uşor, asemenea suprafeţei lacului unduindu-se în bătaia lină a vântului.

  Câtă perfecţiune! gândii eu. De când arată Naoko atât de bine? Unde a dispărut trupul pe care l-am ţinut în braţe în noaptea aceea de primăvară?

  În noaptea în care o dezbrăcasem uşor şi ea plânsese, trupul ei nu mi se păruse perfect. Sânii erau tari, sfârcurile proeminente, şoldurile ciudat de rigide. Era o fată frumoasă, bineînţeles, iar trupul ei era minunat şi atrăgător. Din punct de vedere fizic, m-a stimulat şi m-a excitat, ducându-mă pe culmile cele mai înalte ale plăcerii, dar în timp ce o sărutam şi o mângâiam, am avut o ciudată senzaţie de imperfecţiune. Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de