marxismului. S-a lămurit în anii cumpliți ai stalinismului, s-a lecuit de aceste amăgiri, a înțeles, înaintea multor altora, că problema marxismului este chiar marxismul. A scris o critică din interior, a dezvoltat-o apoi ca o analiză-diagnostic în urma căreia numai cei bolnavi de respectiva ciroză de care vorbiți mai pot să creadă că doctrina poate fi cumva „răscumpărată“. Religie politică a izbăvirii pe acest pământ, marxismul îi apare lui Kołakowski ca o maladie a spiritului.

EVZ: „Karl Marx a fost un filozof german.“ Așa își începe Leszek Kołakowski celebra trilogie dedicată originilor marxismului. Cum ați începe dumneavoastră un ipotetic volum dedicat memoriei filozofului polonez? Cine a fost Leszek Kołakowski? Dar, mai ales, cine este el?

VT: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. Așa aș începe o carte despre ilustrul gânditor, cel pe care istoricul Tony Judt l-a numit, atât de inspirat și adecvat, ultimul mare cetățean al Republicii Europene a Literelor. De la Kołakowski au învățat Jacek Kuroń, Adam Michnik, Marcin Krol și alți gânditori ai rezistenței anticomuniste poloneze semnificațiile vitale ale noțiunilor de adevăr, justiție, demnitate și, mai ales, onoare. Când conducerea comunistă grupată în jurul lui Władysław Gomułka a recurs la arma otrăvită a antisemitismului, în perioada 1967–1968, Kołakowski și-a ridicat vocea cu tărie împotriva acestei morbide diversiuni. Tot astfel, cel care în anii ’50 se situa încă pe poziția umanismului marxist – deci ateu – a susținut cu pasiune dialogul cu Biserica Catolică și deschiderea filozofiei către zona sacrului, a religiei. Leszek Kołakowski a formulat în opera sa un alfabet al verticalității morale. A făcut-o cu un superb simț al ironiei, cu luciditate și respect pentru valorile supreme ale minții. Rămâne autorul unor cărți indepasabile și indispensabile despre marxism ca vrajă ideologică, deci ca o formă aproape desăvârșită a ceea ce Marx însuși a numit, pe urmele lui Hegel, alienare, falsă conștiință. Împotriva acestei false conștiințe, a nălucirilor utopice, Kołakowski a afirmat dreptul bufonului de a lua în zeflemea pseudo-adevărurile încruntaților sacerdoți. Kołakowski este cel mai important gânditor antitotalitar al Europei Centrale și de Est. Fără opera sa, salutată de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, spiritul libertății ar fi fost sărăcit, anemiat, mult mai puțin redutabil. Tocmai de aceea l-au forțat birocrații comuniști polonezi să-și părăsească țara.

EVZ: Cum vedeți posteritatea filozofului polonez? Kołakowski remarca odată că adepții marxismului au fost mereu obligați să găsească balansul potrivit între a interpreta lumea și a o schimba. Unde se află, astăzi, tentația acestui binom teribil?

VT: Scriind despre Spinoza și Pascal, Kołakowski a atras atenția asupra dreptului la îndoială. A respins relativismul etic, dar s-a mefiat de orice forme de axiome morale promulgate de instanțele lumești. A știut că, fără existența unei table valorice întemeiate pe valorile religiei, lumea modernă se rătăcește în sofisme ruinătoare. Pariul lui Kołakowski a fost unul pe rațiune, dar nu pe un principiu steril, descărnat, arid, ci pe forța gândirii umane de a nu sucomba idolatriilor profane cu pretenții mântuitoare. Sunt unii astăzi, inclusiv câțiva foști disidenți din Europa de Est, care proclamă validitatea criticii marxiste a democrației liberale de piață. Kołakowski a înțeles și a demonstrat că planificarea economică ascunde aspirația dominației totale, că din cultul totalității dialectice se naște totalitarismul ca experiență istorică distructivă. Pentru el, barbaria totalitară a fost, de fapt, expresia cea mai palpabilă a prezenței Diavolului în Istorie. În acest sens și-a rostit prelegerile la Universitatea din Varșovia, educând generații de viitori luptători ai anticomunismului liberal. Cartea sa Creștini fără biserică este o pledoarie pentru legitimitatea ereziei, a dreptului la dubiu, un protest împotriva oricărui monism încorsetant și sufocant. Rezervele sale în raport cu Nietzsche au provenit din teama că gândirea acestuia poate duce la un cult nihilist al voinței de putere. Pentru Kołakowski, divinizarea puterii este calea sigură către infernul concentraționar.

EVZ: Kołakowski își numea opera care l-a făcut celebru – Principalele curente ale marxismului – „ghid“. Jon Elster spunea despre trilogia polonezului că e un „tratat“. Şi revin, poate, la prima întrebare: cât e patologie și cât e istorie a ideilor în volumele filozofului polonez? Moștenirea lui Kołakowski e un „bisturiu ideologic“? O avertizare? O răfuială cu propriii demoni?

Cine zăbovește asupra acestei lucrări într-adevăr magistrale va observa că Lezsek Kołakowski a citit tot ce se putea citi pe tema marxismului și a ramificațiilor sale sociologice, istorice, politice, estetice. Este cea mai importantă carte de marxologie a timpurilor noastre. Nu există capitol important din experiența acestei doctrine care să nu fie explorat cu sistematică aplicație. Verdictul este unul imanent, nu exogen, plecat din afara obiectului studiat. Marxismul a eșuat la nivelul propriilor sale ambiții: s-a dorit filozofia eliberării universale și a creat o sclavie fără precedent. Kołakowski a practicat mai întâi o critică de la stânga a marxismului osificat al aparatelor ideologice oficiale. A îmbrățișat tematica a ceea ce s-a numit marxismul occidental, ilustrat de Rosa Luxemburg, tânărul Lukács, Antonio Gramsci, Şcoala de la Frankfurt – Adorno, Horkheimer, Marcuse, Benjamin, Fromm. A participat la marea aventură a revizionismului marxist care s-a configurat ca alternativă corozivă la socialismul de stat după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS. Pe măsură ce a înțeles că viciul de raționament se găsește în chiar premisa marxismului – filozofia care vrea să transforme lumea, filozofia care vrea să devină lume prin coincidența istorică dintre obiect și subiect realizată în mitologica conștiință de clasă a proletariatului –, Kołakowski s-a îndepărtat de doctrina originară. Respingând doctrina apocaliptică a revoluției totale, a revenit la tomismul de la care plecase, într-o sinteză creștină care plasează individul, ca existență tragică, în