ei strâmb era acum vesel şi mama îi urmări pe furiş, cu o privire bănuitoare, paşii şi mişcările cu care urcă scara prispei şi intră în tindă. Nu se ştie ce nu-i plăcu, fiindcă deodată ridică braţul şi o lovi în cap... În loc să se arate surprinsă şi să se indigneze, fata se feri şi se îndârji doar cu o împotrivire care nu mai avea în ea nimic spontan:

– Stai, mamă, la’n loc, vreai să-mi cadă laptele din braţe sau ce te-a apucat?!

Ca şi când asta ar fi fost grija ei, să nu-i verse mama laptele, pe care de altfel foarte grijulie îl puse jos şi începu să se îndeletnicească cu vărsarea lui în diferite oale mai mari sau mai mici, la prins, la fiert, sau la dubă pentru strâns de vânzare.

– Când ţi-oi rupe eu ţie moalele, şuieră mama.

– Ce-ai cu ea, fă, interveni Adam Fântână de pe prispă, unde îşi făcea, pe îndelete, bocancii albi de pospaiul de la moară (el era responsabilul morii naţionalizate a comunei). Ce tot o înghionteşti?

– Stă în aşternut dimineaţa şi acum uită-te la ea, zise mama, dar omul nu se uită, îşi văzu mai departe de periat.

– Ce făcu, îţi sări ţie în cap? continuă el. E fată mare, nu mai are paişpe ani, se mărită mâine, poimâine... când o să te duci pe urmă pe la ea o să te dea bărbatu-său afară din casă.

– O să vezi tu ce-o să facă asta, las-o tu în voia ei, să vezi cum o să ia câmpii. Şi tot eu o să pătimesc, n-o să pătimeşti tu care stai toată ziua la nenorocita-aia de moară şi nu mai ştii nimic.

– De ce nenorocită? exclamă lipoveanul. Şi continuă îndată: nenorocită eşti tu, că stai toată ziua cu gura pe fata-asta, în loc s-o laşi în pacea ei să-şi vadă de tinereţe!

– Unde vezi tu că n-o las?! Vorbeşti şi tu fără nici-un rost, răspunse mama cu un dispreţ acum liniştit şi prinsă de alte griji, în timp ce într-adevăr rostogolea de undeva din pod pe o scară o cergă uriaşă şi cam ruptă pe care vroia pesemne s-o cârpească. Vezi mai bine, adăugă ea cu un fel de exemplificare, că s-a oprit ăla la poartă, Vasile al Moaşei din Cotoceşti, ce-o mai fi vrând şi ăsta, a trecut şi aseară pe-aici. „Du-te la moară, îi zic, acolo îl găseşti.” Nu, că nu vrea să se ducă la moară.

 

II

Lipoveanul ridică barba de pe genunchiul frânt şi se uită. Nu zise nimic când văzu într-adevăr un om la poartă, nu dădu nici o încuviinţare, îşi reluă văxuitul şi abia într-un târziu întrebă:

– Ce este, Vasile, intră în curte, ce aştepţi acolo? Ce, eşti milog de stai aşa dimineaţa la poartă şi nu zici nimic?

– Bună-dimineaţa, zise Vasile apropiindu-se şi continuă să nu zică nimic, când ar fi putut să răspundă, dacă ar fi fost vorbăreţ, că milogii vin ei la poartă, dar nu tac din gură, se milogesc de se-aude din capul satului.

Adam Fântână intră în tindă, se aşeză la masă şi începu să mănânce. Vizitatorul rămase afară, dar în apropierea pragului tindei şi de acolo începu să spună ceva cu un glas înăbuşit şi monoton. Era un bărbat foarte tânăr, cu trupul subţire, aproape delicat, dar cu mâinile lungi, cu labele mari, crescute parcă la alt trup, groase şi negre ca nişte cazmale. În spusele lui reveneau des nişte inşi care se numeau ba Isosică, ba Plotoagă, ba Mantaroşie, ba Zdroncan şi încă alţii, pe care îi învinuia în linii generale că după ce singuri au vrut să facă anul trecut aici în sat o gospodărie agricolă colectivă, tot ei pe urmă s-au apucat şi au împiedicat-o să ia fiinţă, pe motivele că nu le convine, dar fiindcă i-a apucat raionul de lucrul ăsta, să nu zică cineva că n-au făcut, dar uite că nu vor oamenii...

– Şi oamenii vor?! îl întrerupse brutal Fântână, înghiţind flămând mari bucăţi de mămăligă dumicată în laptele proaspăt. Oamenii vor, ‘le mama lor de oameni, când m-am ridicat eu în şedinţă – şi aici lipoveanul ridică un braţ în sus drept ca lumânarea – am strigat, fraţilor, cine vrea să se înscrie să rămână aici cu mine în clasă, n-a rămas unul, am rămas eu singur, să spună pe urmă domnul Isosică la raion că eu am gonit oamenii să nu se înscrie! Şi când am ridicat pe urmă chestiunea în organizaţie, de faţă cu instructorul Filip de la regională, aţi tăcut toţi din gură, ca să poată să zică Bilă despre mine că visez! Va să zică eu visam şi voi toţi, ca nişte deştepţi, eraţi treji. Acuma veniţi la mine să-mi spuneţi, dar aşa pe furiş, până şi la moară vă e frică să veniţi, să nu vă vadă cineva şi să-i spună lui alde Isosică sau Plotoagă că aţi venit la mine fără măcinat, adică să-mi spuneţi mie cine ştie ce şi să vă ia aşa la ochi. Ce să-mi spuneţi, mă, voi, mie? Ce să-mi mai spuneţi?

– Dar ceva care e în interesul dumitale eşti dispus să asculţi? zise vizitatorul.

– Spune, zise responsabilul morii mai încrezător, având de astă dată în glas o suspiciune de altă nuanţă, una cronică, devenită parcă a doua natură.

Şi continuă să mănânce, în timp ce tânărul vizitator matinal continuă să vorbească.

– Şi tu de unde ştii de chestia asta? spuse în cele din urmă Fântână cu un glas din care se vedea că crede tot ce i s-a spus, mai rămânând de lămurit doar acest amănunt în ceea ce privea sursa.

– De la unul din ei, zise.

– De la care?

– De la Plotoagă, Isosică, Bilă sau Zdroncan. S-ar putea să fie amestecat şi Mantaroşie, care li s-a alăturat.

Plotoagă era preşedintele sfatului, Isosică secretar de organizaţie de bază şi referent la sfat, Bilă nu era nimic (adică nimic plătit, îl aleseseră în ceva cu denumirea de Arlus, – Asociaţia română de strângere a legăturilor cu Uniunea Sovietică – el era cu această sarcină, de care de altfel toată