Hermes ascultau îngrămădiți lângă postul lui Johanssen. Timpul de transmisie de două minute nu conta. N-aveau cum să ajute; nu era nevoie să interacționeze. Johanssen privea concentrată ecranul, deși acesta afișa numai intensitatea semnalului audio. Beck își frângea mâinile. Vogel stătea nemișcat, privind fix podeaua. Martinez se rugase o vreme în tăcere, apoi nu mai văzu niciun motiv să se ascundă. Comandantul Lewis stătea deoparte, cu brațele încrucișate la piept.

— PTC.

— Confirmare.

— Directorul vehiculului de lansare.

— Confirmare.

— Houston, aici Centrul de Control, avem confirmarea pentru lansare.

— Am înțeles, zise Mitch, verificând numărătoarea inversă. Aici Zborul, suntem în regulă pentru lansarea conform orarului.

— Recepționat, Houston, răspunse Centrul de Control. Lansarea conform orarului.

Odată ce ceasul ajunse la 00.00.15, rețelele de televiziune primiră ceea ce așteptau. Controlorul cronometrului începu numărătoarea inversă:

— Cincisprezece, paisprezece… treisprezece… doisprezece… Unsprezece…

Mii de oameni se adunaseră la Cape Canaveral – cea mai mare mulțime care urmărise vreodată o lansare fără echipaj uman la bord. Ascultau vocea controlorului, care răsuna peste tribunele oficiale.

— Zece… nouă… opt… șapte…

Rich Purnell, prins în calculele lui orbitale, nu-și mai dădea seama cât este ceasul. Nu observase când colegii lui migraseră către camera mare de ședințe unde fusese pus un televizor. Își dădea vag seama că în birou era o liniște neobișnuită, dar nu acordă atenție acestui gând.

— Șase… cinci… patru…

— Începe secvența de aprindere.

— Trei… doi… unu…

Clemele se desfăcură, iar propulsorul auxiliar se ridică lăsând în urmă o dâră de fum și de foc, inițial mai lent, apoi gonind din ce în ce mai iute. Mulțimea striga și aplauda pe măsură ce sonda se ridica.

— … și decolare a sondei de aprovizionare Iris, spuse controlorul cronometrului.

Mitch nu avea timp să urmărească spectacolul care se derula pe ecranul principal.

— Înclinarea longitudinală? zise el.

— Înclinarea longitudinală e bună, veni imediat răspunsul.

— Traseu?

— Pe traseu.

— Altitudine o mie de metri, spuse cineva.

— Am atins faza de abandonare în siguranță, strigă altcineva, indicând că nava se putea prăbuși fără riscuri în Oceanul Atlantic, dacă ar fi fost cazul.

— Altitudine o mie cinci sute de metri.

— Încep manevrele de înclinare și rotire.

— Percep o undă anormală de vibrație.

Mitch privi spre directorul zborului de ascensiune.

— Poftim?

— O vibrație ușoară. O rezolvă ghidajul de la bord.

— Stai cu ochii pe ea, zise Mitch.

— Altitudine două mii cinci sute de metri.

— Înclinarea și rotirea terminate, douăzeci și două de secunde până la desprinderea treptei.

•

Când o proiectase pe Iris, JPL avusese în vedere un eșec catastrofal la aterizare. În loc de pachete normale de mâncare, majoritatea hranei era formată din batoane proteice sub formă de cuburi, care ar fi rămas comestibile chiar dacă Iris nu reușea să-și gonfleze baloanele pentru rostogolire și ar fi atins solul cu o viteză incredibilă.

Pentru că Iris era o misiune fără echipaj uman la bord, asta însemna accelerație fără limită. Conținutul sondei suporta forțe cărora oamenii nu le-ar fi supraviețuit. Dar în timp ce NASA testase efectele forțelor gravitaționale extreme asupra cuburilor de proteine, nu luase în calcul și o vibrație laterală simultană. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi făcut-o.

Vibrația inofensivă, cauzată de un dezechilibru minor al amestecului de carburant, scutură încărcătura. Iris, bine prinsă de scutul aerian de deasupra propulsorului auxiliar, rezistă. Cuburile de proteine dinăuntrul ei, nu.

La nivel microscopic, cuburile de proteine erau particule solide de hrană suspendate în ulei vegetal dens. Particulele de hrană se comprimară la mai puțin de jumătate din dimensiunea lor inițială, dar uleiul abia dacă fu afectat. Aceasta schimbă drastic raportul dintre volumul solid și cel lichid care, în schimb, făcu agregatul să se comporte ca un lichid. Cunoscut ca „lichefiere”, acest proces transformă cuburile de proteine într-un soi de nămol gros.

Stocată într-un compartiment în care, inițial, nu mai rămăsese spațiu liber, „nămolul” acum comprimat avea loc să se miște de colo colo.

Vibrația cauzase și dezechilibrarea încărcăturii, forțând „nămolul” să se îndrepte spre marginea compartimentului în care se afla. Această deplasare a centrului de greutate nu făcuse decât să agraveze problema, iar vibrația se accentuă.

•

— Vibrația devine violentă, raportă directorul zborului de ascensiune.

— Cât de violentă? întrebă Mitch.

— Mai mult decât ne-am dori, spuse acesta. Dar accelerometrele au detectat-o și au calculat noul centru de greutate. Computerul de ghidaj ajustează propulsia motoarelor ca să contracareze vibrația. Încă suntem bine.

— Ține-mă la curent, spuse Mitch.

— Treisprezece secunde până la desprinderea treptei.

Deplasarea neașteptată a greutății nu era un dezastru. Toate sistemele fuseseră proiectate pentru scenariile cele mai nefericite; fiecare își făcea treaba admirabil. Nava continuă să se deplaseze spre orbită, doar cu o minoră ajustare a cursului, implementată automat de software-ul sofisticat.

Prima treaptă își epuiză combustibilul, iar propulsorul auxiliar merse în gol o fracțiune de secundă, timpul necesar desprinderii clemelor treptei cu ajutorul bolțurilor explozive. Treapta golită căzu și se îndepărtă de navă, în timp ce motoarele treptei a doua se pregăteau pentru aprindere.

Acțiunea forțelor implicate încetă. „Nămolul” proteic plutea liber în container. Dacă ar fi avut două secunde, și-ar fi mărit volumul și s-ar fi solidificat. Dar n-a avut decât un sfert de secundă.

Pe când cea de-a doua treaptă se aprindea, nava fu supusă unui șoc brusc cauzat de o forță imensă. Pentru că nu mai concura cu greutatea împovărătoare a primei trepte, accelerația fu puternică. Cele trei sute de kilograme de „nămol” se izbiră de partea din spate a containerului în care se aflau. Punctul de impact fu la marginea lui Iris, în niciun caz unde ar fi trebuit să se afle masa.

Deși Iris era fixată cu cinci șuruburi mari, forța fu direcționată în întregime spre unul singur. Șurubul fusese proiectat să reziste la forțe imense și să suporte întreaga greutate a încărcăturii, dacă era necesar. Dar nu fusese proiectat pentru impactul brusc al unei mase de trei sute de kilograme.

Șurubul fu retezat. Greutatea fu repartizată apoi pe cele patru șuruburi rămase. Odată trecut impactul puternic, sarcina lor era considerabil mai ușoară decât cea a camaradului lor căzut la datorie.

Dacă echipa pentru lansare ar fi