Henry Foster, dîndu-i dreptate Cantorului-şef. Poate v-ar interesa să aflaţi că fostul nostru Director tocmai voia să-l transfere în Islanda.

Sfîrtecat de fiecare vorbă rostită, balonul fericitei încrederi în sine al lui Bernard se dezumfla, golindu-se printr-o mie de răni. Palid, deznădăjduit, umilit şi agitat, se mişca printre musafiri bîlbîind scuze incoerente, asigurîndu-i că data viitoare Sălbaticul va fi cu siguranţă acolo, implorîndu-i să stea jos şi să mănînce un sandviş cu carotină, o felie de paté cu vitamina A şi să bea un pahar de surogat de şampanie. Oaspeţii mîncau, dar nu-l băgau în seamă; beau din băutura lui, dar fie că-i dădeau peste nas direct, fie că-l bîrfeau cu glas tare, în modul cel mai jignitor, ca şi cum nici n-ar fi fost de faţă.

— Şi acum, dragi prieteni, spuse Cantorul-şef de la Canterbury, cu acel glas răsunător cu care conducea solemnităţile de Ziua lui Ford, acum, dragi prieteni, cred că a sosit timpul să…

Se ridică, îşi lăsă jos paharul, scutură de pe vesta stacojie de vîscoză firimiturile rămase de la gustarea copioasă şi se îndreptă spre uşă.

Bernard se repezi să-i taie calea:

— Vai de mine, Domnule Cantor-şef, dar chiar trebuie?… E încă devreme. Speram că o să…

Da, da, cîte speranţe nu-şi făcuse cînd Lenina îi spusese în taină despre Cantorul-şef că acesta ar accepta o invitaţie în cazul în care i-ar permite una.

— Să ştii că-i tare simpatic!

Şi-i arătase lui Bernard cheiţa de aur în formă de T de la fermoar, cadou făcut de Cantorul-şef în amintirea weekendului petrecut împreună la Cantatoriul Eparhiei. Pe invitaţiile pe care le trimisese, Bernard îşi proclamase triumful: Sînteţi invitat(ă)… pentru a-l cunoaşte pe Cantorul-şef al Cantatoriului din Canterbury şi pe Dl Sălbatic. Şi tocmai seara asta şi-o alesese Sălbaticul pentru a se încuia în camera lui pentru a striga „Háni!“ şi chiar (ce noroc pe Bernard că nu înţelegea limba zuni) „Sona éso tse-ná!“ Clipa care ar fi trebuit să devină o încununare a întregii cariere a lui Bernard se dovedise a fi momentul celei mai cumplite umilinţe îndurate vreodată.

— Speram atît de mult… repetă el, bîlbîindu-se şi înălţînd ochii rugători, înnebunit de spaimă, către marele demnitar.

— Dragă tinere, îi spuse Cantorul-şef cu o severitate solemnă şi sonoră, făcînd să se aştearnă tăcerea în întreaga încăpere. Am să-ţi dau un sfat. Şi-l ameninţă pe Bernard cu degetul. Pînă nu e prea tîrziu. Un sfat bun (şi-i vorbi pe un ton cavernos). Revizuieşte-ţi comportamentul, tinere, revizuieşte-ţi comportamentul! Şi, făcînd semnul T asupra lui, se răsuci pe călcîie: Lenina, draga mea, strigă el pe cu totul alt ton, hai cu mine.

Supusă, dar fără vreun zîmbet pe buze şi fără entuziasm (total insensibilă la marea onoare care i se făcea), Lenina îl urmă spre ieşire. Ceilalţi oaspeţi făcură la fel după un interval respectuos. Ultimul trînti uşa. Bernard rămase singur-singurel.

Ca un balon dezumflat, se lăsă moale pe un scaun şi, acoperindu-şi faţa cu mîinile, începu să plîngă. Dar peste cîteva minute se răzgîndi şi luă patru tablete de soma.

 

Sus în camera lui, Sălbaticul citea Romeo şi Julieta.

 

Lenina şi Cantorul-şef coborîră pe acoperişul Cantatoriului.

— Grăbeşte-te, tînăra mea prietenă – vreau să spun Lenina! strigă nerăbdător Cantorul de la uşa liftului.

Lenina, care zăbovise o clipă ca să privească luna, coborî privirea şi traversă repede acoperişul, ca să-l ajungă din urmă.

 

O nouă terapie a biologiei era titlul lucrării pe care tocmai o terminase de citit Mustafa Mond. Rămase o vreme pe gînduri, încruntat, apoi îşi luă stiloul şi scrise de-a curmezişul paginii de titlu: „Abordarea matematică de către autor a conceptului de scop este nouă şi foarte ingenioasă, dar eretică şi, în limitele actualei ordini sociale, este primejdioasă şi eventual subversivă. Nu e autorizată publicarea“. Şi sublinie aceste cuvinte, după care adăugă: „Autorul trebuie ţinut sub strictă supraveghere. S-ar putea dovedi necesar transferul său la Staţiunea Biologică Marină de pe Insula Sfînta Elena“.

„Mare păcat“, gîndi Mustafa Mond în timp ce iscălea. „Era o capodoperă.“ Dar de îndată ce începi să accepţi explicaţii prin prisma finalităţii – păi, nici nu mai ştii unde poţi să ajungi. Era genul de idei care puteau foarte uşor să decondiţioneze minţile mai labile din rîndurile castelor superioare – făcîndu-le să-şi piardă încrederea în fericire ca Bun Suprem şi să înceapă să creadă în schimb că ţelul lor se află undeva mai departe, dincolo, în afara actualei sfere umane; că ţelul vieţii nu este menţinerea bunăstării, ci o intensificare şi rafinare a conştiinţei, o lărgire a cunoaşterii. „Ceea ce“, reflectă Controlorul, „se prea poate să fie adevărat. Dar nu şi admisibil, în împrejurările actuale.“ Luă stiloul şi sub cuvintele Nu e autorizată publicarea mai trase o linie, mai groasă şi mai neagră decît cea dintîi; apoi oftă. „Ce nostim ar fi, se gîndi el, dacă n-ar mai trebui să te gîndeşti la fericire!“

 

Cu ochii închişi, cu faţa radiind de extaz, John declamă cu glas domol, în vidul singurătăţii sale:

 

Ah, ochii! Cum învaţă

Făcliile să răspîndească viaţă!

Atîrnă ea, de-al nopţii chip, la fel

Ca de-o ureche neagră un cercel

De piatră scumpă, nestemat prea rar