un joc al trupurilor şi ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le puteam spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtăşeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi. Bineînţeles că nu i-am spus nimic până la urmă, pentru că nu eram convins că o să mă înţeleagă. Am tăcut şi am ţinut-o doar în braţe, strâns. În momentele acelea am simţit în ea ceva rugos, straniu, ceva cu care nu aveam să mă obişnuiesc. Senzaţia m-a făcut să-mi fie dragă Naoko şi orgasmul a fost deosebit de puternic.

  Trupul pe care mi-l etala acum Naoko nu semăna deloc cu cel din noaptea aceea. Trecuse probabil prin multe transformări până să renască sub chipul acestei perfecţiuni, scăldată de lumina lunii. Formele durdulii de după moartea lui Kizuki au fost înlocuite de cele ale unei femei mature. Trupul ei era acum atât de frumos, atât de perfect, încât nici nu-mi stârnea pofte sexuale. Priveam doar, uimit, curba superbă a şoldurilor, rotunjimea perfectă a sânilor, silueta suplă, mişcările uşoare ale abdomenului cu fiecare răsuflare şi umbra neagră, pubiană.

  Şi-a expus trupul gol, în faţa mea, timp de cinci-şase minute, după care şi-a îmbrăcat iar halatul şi şi-a încheiat toţi nasturii. Apoi s-a ridicat şi a păşit uşor spre dormitor, a deschis încet uşa şi a dispărut înăuntru.

  Am rămas nemişcat în pat, mut de uimire, o bună bucată de timp. M-am ridicat şi mi-am recuperat ceasul din locul unde căzuse, l-am îndreptat spre lumina lunii şi am văzut că era ora trei şi patruzeci de minute. M-am dus la bucătărie şi am băut câteva pahare cu apă, apoi m-am băgat iar în pat, dar nu a fost chip să adorm până când primele raze ale soarelui au pătruns în toate ungherele încăperii, topind urmele palide ale lunii. Eram undeva între veghe şi somn când Reiko a venit la mine şi m-a bătut uşor pe obraz, spunându-mi „bună dimineaţa”.

  În timp ce Reiko aranja patul, Naoko a intrat în bucătărie ca să pregătească micul dejun. Mi-a zâmbit şi mi-a spus „bună dimineaţa”. I-am răspuns la salut. O priveam cum pune apa la fiert şi taie nişte felii de pâine, dar nici un gest de-al ei nu trăda ceea ce se întâmplase peste noapte.

  — Ai ochii roşii, mi-a spus ea în timp ce-mi turna cafeaua. Ţi-e bine?

  — M-am trezit în toiul nopţii şi nu am mai putut adormi.

  — Am sforăit? a întrebat Reiko.

  — Nu, deloc, am răspuns.

  — Ce bine! adăugă Naoko.

  — Cât e de politicos! zise Reiko, căscând.

  La început am crezut că Naoko făcea pe nevinovata din jenă faţă de Reiko, dar atitudinea ei a rămas neschimbată şi după ce a plecat Reiko din cameră, pentru câteva momente. In ochii ei nu puteam citi absolut nimic.

  — Cum ai dormit? am întrebat-o pe Naoko.

  — Buştean, răspunse ea, simplu. Purta o agrafă simplă de data aceasta.

  Aveam o senzaţie ciudată de neîmplinire, pe care am simţit-o pe tot parcursul mesei. În timp ce-mi ungeam pâinea cu unt sau îmi cojeam oul, o tot priveam pe Naoko în speranţa că voi găsi totuşi un semn cât de mic pe chipul sau în atitudinea ei.

  — De ce te uiţi aşa la mine? a întrebat ea.

  — Cred că e îndrăgostit, zise Reiko.

  — Eşti îndrăgostit? mă întrebă Naoko.

  — S-ar putea, am răspuns, zâmbind.

  Când cele două au început să mă tachineze şi să facă glume pe seama mea, am renunţat să mă mai gândesc la cele întâmplate peste noapte şi mi-am văzut de pâine şi de cafea.

  După micul dejun, Reiko şi Naoko au zis că se duc să hrănească păsările. M-am oferit să merg şi eu cu ele. Au îmbrăcat nişte haine de lucru şi s-au încălţat cu cizme din cauciuc, albe. Colivia era, de fapt, o adevărată „casă” cu păsări, amplasată într-un părculeţ din spatele terenului de tenis. Era înconjurată de straturi de flori, tufişuri şi bănci. Am văzut acolo puişori, porumbei, păuni, papagali şi multe alte păsări. Doi bărbaţi, între patruzeci şi cincizeci de ani, probabil şi ei pacienţi ai sanatoriului, greblau frunzele de pe alei. Reiko şi Naoko s-au îndreptat spre ei ca să-i salute, iar Reiko a reuşit să le mai smulgă un hohot de râs cu o glumă de-a ei. Înfloriseră şi florile numite „cosmos”, iar tufişurile erau extrem de bine îngrijite. Când au văzut-o pe Reiko, păsările au început să ciripească vesel şi s-au dus, cuminţi, la locurile lor.

  Fetele au adus din magazia de alături un sac cu grăunţe şi un furtun. Naoko a înşurubat furtunul la un robinet şi a deschis apa. Au intrat amândouă în colivia uriaşă, având grijă să nu iasă nici o pasăre. Naoko spăla murdăria făcută de păsări, iar Reiko freca pe jos cu o perie aspră. Stropii de apă sclipeau orbitor în lumina soarelui. Păunii zburau agitaţi, de teamă să nu fie stropiţi. Un curcan şi-a înălţat capul şi m-a privit asemenea unui moşneag cu toane, iar un papagal de pe stinghie şi-a exprimat nemulţumirea prin bătăi de aripi şi ţipete ascuţite. Reiko s-a strâmbat la papagal, mieunând ca o pisică, iar acesta s-a furişat într-un colţ, ţipând: „Mulţumesc! Nebuno! Rahatule!”

  — Nu ştiu cine l-a învăţat asemenea cuvinte, spuse Naoko, oftând.

  — În nici un caz eu, se apără Reiko. Eu n-aş face aşa ceva în ruptul capului. Reiko s-a strâmbat iar la papagal, mieunând, şi acesta tăcu brusc.

  — Exemplarul acesta o fi avut, cândva, o altercaţie cu vreo pisică, spuse Reiko, râzând. Altfel nu-mi explic de ce este speriat de moarte de mieunaturi.

  După ce au terminat curăţenia, fetele au pus uneltele deoparte şi au început să umple fiecare recipient cu mâncare. Împroşcând apa din băltoacele de pe duşumea, curcanul îşi croi drum spre vasul propriu, vârându-şi capul cu totul în el, deşi Naoko