Se trezeşte destul de uşor. Vreau să spun că nu trebuie să strigi sau mai ştiu eu ce. Nu trebuie să faci altceva decât să te aşezi pe pat şi să spui: „Trezeşte-te, Phoebe!” şi gata, s-a şi trezit.

  — Holden! mi-a spus imediat, luându-mă de gât.

  E foarte drăgăstoasă. Vreau să spun că-i foarte drăgăstoasă pentru un copil. Uneori e chiar prea drăgăstoasă. Am pupat-o, şi ea mi-a spus:

  — Când te-ai întors?

  Era grozav de bucuroasă că mă vede. Se vedea cât de colo.

  — St! mai încet! Acu' am sosit! Tu ce mai faci?

  — Eu, bine! Ai primit scrisoarea mea? Ţi-am scris vreo cinci pagini şi…

  — Da, da. Mulţumesc. Dar vorbeşte mai încet.

  Îmi scrisese o scrisoare. Dar n-avusesem timp să-i răspund. Umpluse pagini întregi ca să-mi povestească despre o piesă care se punea în scenă la şcoală şi în care avea un rol. Îmi scria să nu-mi fac nici un program sau mai ştiu eu ce pentru vineri, ca să pot veni s-o văd.

  — Cum e piesa? am întrebat-o. Cum zici că-i spunea?

  — Paradă de Crăciun pentru americani. Piesa-i împuţită, dar eu îl joc pe Benedict Arnold. De fapt, am rolul cel mai mare, mi-a zis.

  Mamă, ce-i trecuse somnul! Se înfierbântă foarte tare când povesteşte lucruri d-astea.

  — Piesa începe când eu sunt în pragul morţii. Şi vine o stafie în seara de Ajun şi mă întreabă dacă mi-e ruşine, şi aşa mai departe… Ştii tu. Ruşine că mi-am trădat patria şi tot restul. Vii la spectacol?

  Se ridicase în pat şi stătea în capul oaselor:

  — Despre asta ţi-am scris. Vii?

  — Sigur că vin. Te cred.

  — Tata nu poate veni. Trebuie să plece cu avionul în California, mi-a spus.

  Mamă, cum se trezise. Nu-i trebuie decât două clipe şi nici nu se mai vede că s-a sculat din somn. Se aşezase – în genunchi – în pat şi mă ţinea de mână.

  — Ascultă, mama mi-a spus că te întorci miercuri. A spus miercuri.

  — Mi-au dat drumul mai devreme. Nu mai vorbi aşa de tare, că scoli toată casa.

  — Cât e ceasul? Mama a spus că se întoarce foarte târziu. S-au dus la o petrecere la Norwalk, în Connecticut. Ghici ce-am făcut azi după-masă? Ghici ce film am văzut? Ghici!

  — Nu ştiu. Ascultă, nu ţi-au spus la ce oră…

  — Doctorul a continuat Phoebe. E un film special pe care l-au dat la Fundaţia Lister. Nu l-au dat decât azi, azi a fost singura zi. E despre un doctor din Kentucky care omoară un copil infirm care nu poate umbla. Îl înăbuşă cu o pătură. Şi pe urmă, doctorul e trimis la închisoare şi aşa mai departe. Grozav film.

  — Ascultă-mă o clipă. Nu ţi-au spus la ce oră…

  — Lui îi e milă de copil – doctorului. D-asta îi acoperă faţa cu pătura, şi tot, şi-l înăbuşă. Şi, pe urmă, îl bagă la închisoare pe viaţă, dar copilul pe care l-a sufocat cu pătura vine să-l vadă tot timpul şi îi mulţumeşte pentru ce-a făcut. Îl ucisese din milă. Numai că el ştie că merită închisoarea, fiindcă un doctor nu trebuie să ia asupra lui ceea ce trebuie să facă Dumnezeu. Ne-a dus mama unei fete din clasă de la mine, Alice Holmborg. E cea mai bună prietenă a mea. E singura fată din toată…

  — Taci o clipă, nu vrei să m-asculţi? i-am zis. Te-am întrebat ceva. Ţi-au spus la ce oră se întorc sau nu?

  — Nu, dar în orice caz foarte târziu. Tata a luat maşina ca să nu-şi bată capul cu mersul trenurilor. Ştii că acu' avem radio în maşină? Numai că mama a spus că nu putem să-i dăm drumul când e prea mare circulaţie.

  Începusem să mă mai liniştesc. Vreau să spun că până la urmă a încetat să-mi mai pese dac-au să mă găsească acasă sau nu. „Ce mai, m-am gândit, dacă mă găsesc, mă găsesc. Şi gata”.

  Păcat că n-aţi văzut-o pe Phoebe. Avea o pijama albastră cu elefanţi roşii pe guler. Phoebe moare după elefanţi.

  — Va să zică era bun filmul? am întrebat-o.

  — Grozav, numai că Alice era răcită, şi maică-sa o tot întreba din cinci în cinci minute dacă nu crede că face o gripă. Drept în mijlocul filmului. De câte ori era ceva interesant, maică-sa se apleca peste mine şi o întreba pe Alice dacă nu se simte rău. M-a călcat pe nervi.

  Apoi i-am spus de disc.

  — Ascultă, ţi-am cumpărat o placă. Numai c-am spart-o pe drum.

  Am scos bucăţile din buzunarul paltonului şi i le-am arătat.

  — Eram pilit, i-am zis.

  — Dă-mi bucăţile, mi-a spus ea. Le păstrez.

  Mi le-a luat din mână şi le-a pus în sertarul măsuţei de noapte. Tare mă mai distrează.

  — Vine D. B. De Crăciun acasă? am întrebat-o.

  — Mama a spus că nu ştie sigur. Depinde. S-ar putea să fie nevoie de el la Hollywood să scrie un scenariu despre Annapolis.43

  — Doamne fereşte! De ce tocmai despre Annapolis?

  — E o poveste de dragoste şi, mă rog… ştii tu! Ghici, cine o să joace? Ce vedete? Ghici!

  — Nu mă interesează. Ce i-o fi venit cu Annapolis, Dumnezeule? Ce ştie D. B. Despre Annapolis? Ce legătură are asta cu lucrurile pe care le scrie el? i-am spus.

  Tare mă mai înfuria povestea asta! Păcătosul ăsta de Hollywood.

  — Ce ai păţit la mână? am întrebat-o, văzând că are o bucată mare de plasture pe cot.

  Am observat-o pentru că pijamaua ei n-avea mâneci.

  — A, un băiat, unu' Curtis Weintraub, care-i în clasă cu mine, mi-a dat