Şi a început să-şi dezlipească plasturele.

  — Lasă-l în pace! Dar de ce ţi-a dat brânci?

  — Nu ştiu. Cred că mă urăşte. M-am apucat, cu o altă fată, una Selma Atterbury, să-i mânjesc vindiacul cu cerneală.

  — Asta nu-i fumos. Ce, eşti copil mic, pentru Dumnezeu?

  — Nu, dar de câte ori mă duc în parc mă urmăreşte peste tot. Tot timpul. Mă enervează.

  — Poate că-i eşti simpatică. Ăsta nu-i un motiv să-i mânjeşti…

  — Nu vreau să-i fiu simpatică, mi-a replicat ea.

  Apoi a început să se uite la mine într-un fel curios.

  — Holden, mi-a zis, de ce nu te-ai întors miercuri?

  — Cum?

  Mamă, ce grijă trebuie să ai cu ea. Trebuie să fii mereu atent. Şi trebuie să fii nebun să crezi că nu e deşteaptă.

  — De ce nu te-ai întors miercuri? m-a întrebat ea din nou. Nu cumva te-au dat afară sau mai ştiu eu ce?

  — Ţi-am mai spus o dată. Ne-au dat drumul mai devreme. Ne-au dat drumul…

  — Te-au dat afară! Asta e! exclamă Phoebe.

  Şi apoi m-a lovit cu pumnul peste picior. Are un pumn foarte greu când vrea.

  — Te-au dat afară! Vai, Holden!

  Îşi dusese mâna la gură. E foarte emotivă. Zău că e.

  — Cine a spus că m-au dat afară? Nimeni n-a spus că…

  — Te-au dat afară. Te-au dat.

  Apoi m-a lovit din nou cu pumnul. Trebuie să fii nebun să crezi că nu doare.

  — Tata o să te omoare! mi-a spus.

  Apoi s-a trântit în pat pe burtă şi şi-a pus perna peste cap. Face asta destul de des. Uneori parcă-şi iese din minţi.

  — Hai, astâmpără-te, am rugat-o. N-o să mă omoare nimeni. Nici măcar n-o să… hai, Phoebe, dă jos porcăria aia de pe cap. N-o să mă omoare nimeni.

  Totuşi, n-a vrut să dea perna jos. Dacă nu vrea, n-o poţi convinge să facă un lucru nici în ruptul capului. Repeta doar într-una: „Tata o să te omoare”. Abia puteai s-o auzi cu perna aceea păcătoasă pe cap.

  — N-o să mă omoare nimeni. Gândeşte-te puţin. În primul rând, că plec. Aş putea să găsesc de lucru la un ranch sau ceva, orice, pentru început. Cunosc un băiat al cărui bunic e proprietar de ranch în Colorado. S-ar putea să găsesc de lucru acolo, i-am zis. Am să-ţi scriu după ce plec, dacă plec. Hai, dă jos perna de pe cap. Hai, Phoebe, te rog. Te rog, hai.

  Totuşi n-a dat-o jos. Am încercat să i-o iau cu forţa, dar are putere, nu glumă. Oboseşti luptând cu ea. Dacă vrea să ţină o pernă pe cap, o ţine.

  — Phoebe, te rog. Ieşi de-acolo… îi tot spuneam eu. Hai… ha, Weatherfield, ieşi afară.

  Dar ea tot nu ieşea. Uneori nu e sensibilă nici măcar la logică. În cele din urmă, m-am ridicat şi am ieşit în hol. Am luat nişte ţigări din cutia de pe masă şi le-am băgat în buzunar. Eram frânt de oboseală.

  Capitolul 22

  CÂND M-AM ÎNTORS, ÎŞI LUASE PERNA DE PE CAP – ŞTIAM CĂ aşa o să se întâmple —, dar tot nu voia să se uite la mine, cu toate că stătea pe spate şi aşa mai departe. Când m-am apropiat de marginea patului şi m-am aşezat din nou lângă ea, şi-a întors mutriţa în partea cealaltă. Mă ignora cu totul. Exact ca echipa de scrimă de la Pencey după ce-am uitat în metrou echipamentul ăla afurisit.

  — Ce mai face Hazel Weatherfield? i-am spus. Ai mai scris vreo poveste, două despre ea? Pe cea pe care mi-ai trimis-o o am în geamantan, la gară. E foarte bună.

  — Tata o să te omoare!

  Mamă, când o obsedează ceva, o obsedează, nu glumă!

  — Nu. Nici gând. În cel mai rău caz, o să răcnească din nou la mine. Şi, pe urmă, o să mă trimită la păcătoasa aia de şcoală militară. Asta-i tot ce o să-mi facă. Dar, în primul rând, nici n-am să fiu aici. O să fiu plecat. O să fiu… O să fiu probabil în Colorado, la ranch-ul de care-ţi spuneam…

  — Nu mă face să rid. Tu nici măcar nu ştii să călăreşti.

  — Cine, eu? Cum să nu ştiu. Sigur că ştiu. Asta se învaţă în două minute, i-am zis. Lasă plasturele!

  Trăgea de plasturele de la mână, încercând să-l dezlipească.

  — Cine te-a tuns aşa? am întrebat-o.

  Tocmai băgasem de seamă că era tunsă foarte prost – mult prea scurt.

  — Nu te priveşte, mi-o reteză ea.

  Poate fi foarte afurisită uneori. Fireşte.

  — Probabil că iar ai căzut la toate materiile, continuă ea, tot de sus.

  Era foarte dispreţuitoare, dar într-un fel era şi comic. Vorbea ca o profesoară antipatică, şi e doar un copil.

  — Nu, nu-i adevărat, i-am spus. La engleză am trecut.

  Apoi, numai aşa, de banc, am ciupit-o de fund. Aşa cum stătea, într-o rână, se dezvelise şi i se vedea fundul. De altfel, aproape că nici n-avea fund. N-am ciupit-o tare, dar ea a încercat totuşi să mă plesnească peste mână. Numai că n-a reuşit.

  Apoi, deodată, mi-a spus:

  — Ah, de ce, de ce iar?

  Voia să spună, de ce m-au dat iar afară. Şi, aşa cum mi-a spus-o, m-a întristat îngrozitor.

  — Ah, Doamne, Phoebe, nu mă mai întreba. Toţi mă întreabă asta, şi zău dacă nu m-am săturat. De ce? Pentru un milion de motive. Era o şcoală infectă, una din cele mai infecte din câte am cunoscut. Era plină de ipocriţi şi de răi. În viaţa mea n-am văzut atâta răutate. Uite, de pildă, dacă erai în camera unuia, la o şuetă, şi venea unul mai