bleg şi plin de coşuri să stea şi el acolo, nu-l lăsau să intre. Toţi îţi încuiau uşa în nas. Şi mai aveau şi asociaţia aia secretă, la care am aderat din laşitate. Era un tip, unul Robert Ackley, un pisălog şi un bubos, care voia şi el să facă parte din asociaţie. A tot încercat, dar nu l-au primit, numai pentru că era pisălog şi plin de coşuri. Mi-e şi silă să vorbesc de asta. Era o şcoală împuţită. Crede-mă.

  Phoebe nu spunea nimic, dar asculta. Se vedea după ceafa ei că ascultă. Te-ascultă întotdeauna când îi vorbeşti. Şi, în plus, de cele mai multe ori, înţelege ce vrei să-i spui. Zău că da.

  Am continuat să-i povestesc despre Pencey. Simţeam nevoia să vorbesc.

  — Chiar şi cei doi, trei profesori simpatici erau tot ipocriţi. Era un bătrân, domnul Spencer. Nevastă-sa ne dădea întotdeauna ciocolată cu lapte şi tot soiul de lucruri d-astea şi erau oameni foarte drăguţi. Dar să-l fi văzut pe Spencer când venea bătrânul Thurmer, directorul şcolii, la ora de istorie şi se aşeza în fundul clasei. Venea mereu şi stătea câte o jumătate de oră în fundul clasei. Venea, chipurile, incognito. După ce stătea un timp în clasă, începea să-l întrerupă pe bătrânul Spencer, făcând o grămadă de bancuri tâmpite. Iar bătrânul Spencer aproape că se îneca râzând şi zâmbea şi nu ştia ce să mai facă să-i fie lui Thurmer pe plac, de parcă ar fi fost prinţ sau dracul ştie ce.

  — Nu mai înjura atâta.

  — Te-ar fi apucat greaţa, zău că da, am continuat. Şi pe urmă, de Ziua veteranilor, au ei o „Zi a veteranilor”, când toţi nemernicii care au absolvit Pencey Prep în jurul lui 1776 se adună la şcoală şi se plimbă peste tot cu nevestele şi copiii lor. De Ziua veteranilor, deci, a venit un bătrân de vreo cincizeci de ani şi-a bătut la noi în uşă şi ne-a întrebat dacă îi dăm voie să se ducă la baie. Baia era la capătul culoarului – nu ştiu de ce naiba trebuia să ne întrebe pe noi. Şi ştii ce ne-a spus? Că vrea să vadă dacă mai sunt iniţialele lui pe uşa unuia din closete. Săpase cu vreo 90 de ani în urmă iniţialele lui jalnice, păcătoase şi tâmpite pe uşa unuia din closete şi voia să vadă dacă mai sunt acolo. Aşa că l-am condus, cu colegul meu de cameră, la toaletă, şi pe urmă a trebuit să stăm şi să-l aşteptăm până şi-a căutat iniţialele pe toate uşile. Între timp, vorbea întruna. Ne tot spunea că zilele pe care le petrecuse la Pencey fuseseră cele mai fericite din viaţa lui şi ne dădea un milion de sfaturi pentru viitor şi aşa mai departe. Mamă, ce m-a întristat! Nu vreau să spun că era un ticălos, Doamne fereşte. Dar nu trebuie neapărat să fii ticălos ca să-i întristezi pe ceilalţi – poţi fi un om foarte de treabă şi totuşi să-i întristezi. E suficient să le dai o grămadă de sfaturi absurde, în timp ce-ţi cauţi iniţialele pe uşile closetelor şi gata, nu-i nevoie de mai mult. Nu ştiu, dar poate că n-ar fi fost atât de rău dacă n-ar fi gâfâit. Îşi pierduse suflul când urcase scara, şi, tot timpul cât îşi căutase iniţialele, gâfâise, suflând pe nas într-un fel caraghios şi jalnic, în timp ce ne spunea, mie şi lui Stradlater, să profităm de Pencey cât putem. Ah, Phoebe! Nu pot să-ţi explic. Nu-mi plăcea nimic din ce se întâmpla acolo. Nu pot să-ţi explic.

  Phoebe a spus ceva, dar n-am auzit ce. Îşi vârâse nasul în pernă şi n-am putut s-aud.

  — Ce-ai spus? am întrebat-o. Scoate nasul din pernă, că aşa nu te aud.

  — Ţie nu-ţi place nimic.

  Cuvintele ei m-au întristat şi mai rău.

  — Ba da! Ba da! Sigur că-mi place. Nu mai spune asta. De ce naiba spui asta?

  — Fiindcă-i adevărat. Nu-ţi place nici o şcoală din lume. Nu-ţi place asta, nu-ţi place aia, nimic nu-ţi place.

  — Ba da! Uite, vezi, greşeşti… aicea greşeşti. De ce naiba ai spus asta?

  Mamă, ce mă mai întrista.

  — Fiindcă aşa e, mi-a răspuns. Uite, dă-mi un exemplu.

  — Un exemplu? Un exemplu de lucru care-mi place? Bine!

  Din nenorocire, însă, nu mă puteam concentra. Uneori ţi-e greu să te concentrezi.

  — Adică un lucru care-mi place foarte mult? am întrebat-o.

  Dar nu mi-a răspuns. Stătea ghemuită într-o poziţie absurdă, tocmai la celălalt capăt al patului. Era la vreo mie de mile distanţă.

  — Hai, răspunde-mi, am insistat. Un lucru care-mi place foarte mult sau pur şi simplu un lucru care-mi place?

  — Unul care-ţi place foarte mult.

  — Bine, i-am zis.

  Nenorocirea era că nu eram în stare să mă concentrez. Singurul lucru care-mi venea în minte erau cele două călugăriţe care strângeau bani în coşuleţele alea vechi de paie. Mai ales cea cu ochelarii cu rame de fier. Şi băiatul pe care-l cunoscusem la Elkton Hills. Era un băiat la Elkton Hills pe care-l chema James Castle, care n-a vrut să retragă ceea ce spusese despre un alt băiat, unul Phil Stabile, care era foarte încrezut. James Castle spusese că-i foarte încrezut, şi un prieten împuţit de-al lui Phil Stabile s-a dus şi l-a turnat. Atunci Stabile, cu alţi şase băieţi – nişte brute împuţite – s-au dus în camera lui James Castle, au intrat, au încuiat uşa şi au încercat să-l facă să-şi retragă cuvintele, dar el a refuzat. Şi atunci au început să-l aranjeze. Nu vreau să vă spun ce i-au făcut – e prea dezgustător —, dar James Castle tot n-a vrut să-şi retragă cuvintele. Şi dacă l-aţi fi văzut. Era un tip mărunţel, pirpiriu, numai piele şi os, cu încheieturile de la mână groase cam cât un creion. Şi ştiţi ce-a făcut până la urmă? În loc să-şi retragă cuvintele, a