sărit pe fereastră. Eu eram sub duş şi era gălăgie, dar tot am auzit când a căzut. Numai că mi-am închipuit că picase ceva pe fereastră – un radio sau un birou sau, mă rog, altceva, dar nu un băiat. Pe urmă i-am auzit pe toţi alergând pe culoar şi coborând scările în fuga mare, aşa că mi-am pus halatul de baie şi am alergat şi eu jos, unde l-am găsit pe James Castle zăcând acolo pe treptele de piatră. Era mort, şi peste tot erau numai dinţi sfărâmaţi şi sânge, şi nimeni nici măcar nu se apropia de el. Era îmbrăcat cu un pulovăr pe gât, pe care i-l împrumutasem eu. Şi ştiţi ce-au făcut cu tipii care fuseseră în cameră cu el? I-au eliminat. Atâta tot. N-au făcut nici măcar puşcărie.

  Asta era cam tot ce mi-a venit în minte. Cele două călugăriţe pe care le văzusem de dimineaţă şi băiatul acela, James Castle, pe care-l cunoscusem la Elkton Mills. Şi, dacă vreţi să ştiţi, partea nostimă e că pe James Castle aproape nici nu-l cunoşteam. Era un tip foarte tăcut. Era în grupa mare de matematică, dar stătea în cealaltă parte a clasei şi nu se ridica aproape niciodată să spună lecţia sau să iasă la tablă sau mai ştiu eu ce. Sunt băieţi d-ăştia care nu se scoală aproape niciodată să spună lecţia sau să iasă la tablă. Cred că singura dată când am discutat mai mult cu el a fost când mi-a cerut să-i împrumut pulovărul meu pe gât. Când mi l-a cerut, era să cad jos de mirare. Mi-aduc aminte că mă spălam pe dinţi la spălător. Mi-a spus că vine văr-su să-l plimbe cu maşina, nici măcar nu bănuiam că ştie că am un pulovăr pe gât. Singurul lucru pe care-l ştiam despre el era că, în catalog, numele lui venea întotdeauna înainte de-al meu. Parc-aud şi acum: Cabel R., Cabel W., Castle, Caulfield. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cât pe-aci să nici nu-i împrumut pulovărul. Pentru că nu-l cunoşteam destul.

  — Ce-ai zis? am întrebat-o pe Phoebe.

  Îmi spusese ceva, dar n-o auzisem.

  — Nu poţi găsi nici un singur lucru.

  — Ba da, pot. Pot.

  — Atunci spune.

  — Uite, de pildă, îmi place Allie, i-am zis. Şi-mi place să fac ce fac acum. Să stau aici cu tine, să vorbesc şi să mă gândesc la lucruri şi…

  — Allie a murit… Întotdeauna spui asta! Dacă un om a murit şi aşa mai departe şi e în cer, atunci nu e…

  — Ştiu c-a murit. Crezi că nu ştiu? Dar tot poate să-mi placă. Nu? Dar nu-ţi închipui că un om încetează să-ţi mai placă dac-a murit, ce Dumnezeu? Mai ales când a fost de o mie de ori mai drăguţ decât oamenii pe care-i cunoşti şi sunt vii şi, mă rog…!

  Phoebe n-a mai spus nimic. Când n-are replică, nu mai suflă nici o vorbă.

  — În orice caz, îmi place cum e acum. Vreau să spun acum, acum, când stau cu tine de vorbă şi facem bancuri şi…

  — Dar asta nu-i ceva serios… ceva… adevărat.

  — Cum nu e? Este! De ce naiba spui că nu e? Oamenii nu cred niciodată că lucrurile serioase sunt serioase. Mama ei de treabă, m-am săturat până-n gât de toate astea.

  — Nu mai înjura. Bine, hai, spune-mi altceva. Uite, de pildă, spune-mi ce vrei să te faci? Om de ştiinţă, avocat, sau ce?

  — Nu pot să mă fac om de ştiinţă. N-am nici un talent la ştiinţă.

  — Atunci avocat… ca tata.

  — Avocat! N-am nimic împotriva avocaţilor, dar nu mă tentează, i-am zis, adică-i o meserie frumoasă când îşi bat capul să scape cu viaţă oamenii nevinovaţi sau alte lucruri d-astea, dar de obicei când eşti avocat nu faci lucruri d-astea. De obicei, câştigi o grămadă de bani şi joci golf şi bridge şi-ţi cumperi maşini şi bei Martini şi arăţi ca un om important. Şi pe urmă, chiar dacă salvezi vieţile oamenilor şi tot, de unde ştii că o faci fiindcă vrei într-adevăr să le salvezi, şi nu pentru că vrei să arăţi că eşti un avocat mare, pe care toată lumea, toţi reporterii îl bat pe umăr şi-l felicită la tribunal după ce se termină câte un păcătos de proces, aşa cum se întâmplă în filmele alea împuţite! De unde ştii că nu eşti un mare demagog? Din nenorocire, n-ai de unde.

  Nu prea sunt convins că Phoebe a înţeles ce voiam să spun. E încă mică: Dar măcar mă asculta. Şi când cineva te ascultă, tot e bine.

  — Te omoară tata. Te omoară, mi-a zis.

  Dar n-o ascultam. Mă gândeam la altceva – la ceva năstruşnic.

  — Ştii ce mi-ar plăcea mie să fiu? am întrebat-o. Ştii ce-aş vrea să fiu, dacă aş putea s-aleg?

  — Ce? Şi nu mai înjura.

  — Ştii cântecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea…

  — E Dacă cineva întâlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.

  — Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.

  Avea dreptate. E „Dacă cineva întâlneşte pe careva venind prin lanul de secară”. Dar atunci nu ştiam.

  — Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie.