Mult timp, Phoebe n-a scos nici o vorbă. Apoi, când în sfârşit a vorbit, a spus doar atât:

  — O să te omoare tata.

  — Ei şi? Las' să mă omoare. Nu-mi pasă!

  M-am ridicat de pe pat, cu gândul să mă duc să-i telefonez unui tip care fusese profesorul meu de engleză la Elkton Hills. Domnul Antolini. Locuia la New York acum. Plecase de la Elkton Hills şi se angajase profesor de engleză la Universitatea New York.

  — Trebuie să dau un telefon, i-am spus lui Phoebe. Mă întorc imediat. Să nu adormi.

  Nu voiam să adoarmă cât stăteam în salon. Ştiam că n-o să adoarmă, dar totuşi, ca să fiu sigur, i-am spus.

  În timp ce mă îndreptam spre uşă, Phoebe a strigat:

  — Holden!

  M-am întors. Se ridicase în pat şi era tare frumuşică.

  — Ştii că iau lecţii de râgâit de la o fată, una Phyllis Margulies, mi-a spus ea. Ascultă!

  Am ascultat şi am auzit ceva, dar nu mare lucru.

  — Bine, i-am spus.

  Apoi m-am dus în salon şi l-am sunat pe profesorul meu, domnul Antolini.

  Capitolul 23

  AM FĂCUT REPEDE NUMĂRUL, CĂ MI-ERA TEAMĂ SĂ NU PICE părinţii drept în mijlocul conversaţiei. Dar n-au picat, şi domnul Antolini a fost foarte drăguţ. Mi-a spus că pot să vin imediat, dacă vreau. Cred că i-am trezit pe amândoi – şi pe el şi pe nevastă-sa —, fiindcă le-a trebuit o veşnicie până să răspundă. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă s-a întâmplat ceva rău şi i-am spus că nu. I-am spus totuşi că mă dăduseră afară de la Pencey. M-am gândit că e totuşi mai bine să-i spun. Când a auzit asta, a exclamat: „Mamă, Doamne!”. Avea un simţ al umorului deosebit. Mi-a spus să vin imediat, dacă am chef.

  Domnul Antolini era cel mai bun profesor din câţi avusesem eu vreodată. Era destul de tânăr, cam de vârsta lui frate-meu D. B., şi puteai să glumeşti cu el cât vrei, fără ca asta să însemne că-l respecţi mai puţin. EI a fost cel care, până la urmă, l-a ridicat de pe jos pe James Castle – băiatul de care v-am povestit că se aruncase pe fereastră. Antolini i-a luat pulsul şi tot, şi pe urmă şi-a scos haina, l-a acoperit şi l-a dus în braţe până la infirmerie. Nici nu-i păsa că i se umpleau hainele de sânge.

  Când m-am întors în camera lui D. B., Phoebe dăduse drumul la radio. Se cânta muzică de dans. Dar îl lăsase totuşi încet, ca să n-audă femeia de serviciu. Păcat că n-aţi văzut-o. Stătea drept în mijlocul patului, peste cuverturi, cu picioarele sub ea, ca ăia care practică yoga. Asculta muzica. Tare mă mai distrează.

  — Hai, i-am zis. Nu vrei să dansezi?

  O învăţasem să danseze când era mică de tot. Dansează foarte bine. Vreau să spun că am învăţat-o doar câteva noţiuni. Restul învăţase singură. De fapt, nu poţi învăţa un om să danseze.

  — Dar ai pantofi în picioare, a obiectat ea.

  — Îi scot. Hai.

  Aproape c-a sărit din pat, şi pe urmă a aşteptat până mi-am scos pantofii. Apoi am dansat un timp cu ea. Zău că dansează grozav de bine. Mie nu-mi place când văd oameni mari dansând cu copii – de cele mai multe ori arată groaznic. Adică, dacă eşti la restaurant şi vezi un tip bătrân care-şi ia fetiţa la dans. De obicei, o conduce atât de stângaci, încât din greşeală îi ridică rochiţa la spate, şi puştoaica habar n-are să danseze şi totul pare îngrozitor. Dar eu nu dansez niciodată cu Phoebe în public. Ne distrăm numai aşa, prin casă. Şi oricum, cu ea nu-i acelaşi lucru, fiindcă ştie să danseze. Te urmează perfect, orice pas ai face. Numai că trebuie s-o ţii foarte strâns, ca să nu o incomodeze că ai picioarele mult mai lungi ca ea. Te urmează perfect. Poţi face orice pas sau piruetă, poţi să dansezi şi jitterbug, şi se ţine perfect de tine. Poţi dansa cu ea chiar şi tango. Zău.

  Am dansat, cred, vreo patru bucăţi. Între dansuri, Phoebe e tare caraghioasă. Rămâne nemişcată şi aşteaptă. Nu vrea nici măcar să vorbească. Te sileşte să rămâi şi tu în poziţie de dans şi să aştepţi până începe orchestra din nou. Asta mă-nnebuneşte. Şi nu-ţi dă voie nici măcar să râzi sau mai ştiu eu ce.

  Am dansat deci vreo patru dansuri, şi pe urmă am închis radioul. Phoebe a sărit înapoi în pat şi s-a vârât sub plapumă.

  — Nu-i aşa ca fac progrese? m-a întrebat.

  — Oho! i-am răspuns.

  Şi m-am aşezat din nou lângă ea pe pat. Îmi cam pierdusem suflul. Fumam atât de mult, încât oboseam din te miri ce. Ea nu gâfâia deloc.

  — Ia pune mâna pe fruntea mea, mi-a spus ea deodată.

  — De ce?

  — Pune mâna. Numai o dată.

  Am pus mâna pe fruntea ei, dar n-am simţit nimic.

  — Frige tare? m-a întrebat.

  — Nu. Dar de ce? Ai temperatură?

  — Da. Pot să am temperatură când vreau. Ia mai pune o dată mâna!

  I-am pus din nou mâna pe frunte, şi tot n-am simţit nimic. I-am spus totuşi:

  — Parcă începe.

  Nu voiam să capete complexe de inferioritate.

  A dat din cap:

  — Ştii că pot face şi termonetrul să urce.

  — Termometrul. Cine ţi-a spus asta?

  — Alice Holmborg mi-a arătat cum să fac. Stai picior peste picior, îţi ţii răsuflarea şi te gândeşti la ceva foarte, foarte fierbinte, un radiator sau altceva. Şi atunci fruntea ţi se înfâerbântă aşa de tare, că poţi arde şi mâna cuiva, dacă te atinge.

  Îmi venea să mor de râs. Mi-am tras repede mâna de pe