— Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, i-am zis.

  — Nu, că ţie nu ţi-aş fi ars mâna. M-aş fi oprit înainte de a se încinge tare… Sst!

  Apoi, deodată, s-a ridicat repede, repede în capul oaselor.

  M-am speriat îngrozitor.

  — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

  — Uşa de la intrare! mi-a spus în şoaptă, dar totuşi destul de tare. Ei sunt!

  Am sărit repede de pe pat şi am alergat să sting lampa de pe birou. Pe urmă, mi-am stins ţigara de talpă şi am băgat-o în buzunar. Am vânturat fumul cu mâna ca să-l împrăştii. N-ar fi trebuit să fumez. Ah, Doamne! Apoi mi-am înşfăcat pantofii, m-am vârât în dulapul de haine şi am închis uşa în urma mea. Mamă, ce-mi mai bătea inima, parcă înnebunise.

  Am auzit-o pe mama intrând în cameră.

  — Phoebe? Hai, lasă, nu te mai preface. Am văzut lumină, domnişoară.

  — Bună seara! am auzit-o apoi pe Phoebe. N-am putut să dorm. V-aţi distrat bine?

  — Minunat, a spus mama, dar se vedea cât de colo că nu-i adevărat.

  Ea nu prea se distrează când iese în oraş.

  — Aş vrea să ştiu de ce nu dormi. Ţi-a fost frig?

  — Nu. Mi-e bine, dar n-am putut să dorm.

  — Phoebe, nu cumva ai fumat? Te rog să nu mă minţi, domnişoară.

  — Cum? a întrebat Phoebe.

  — Ai auzit foarte bine ce-am spus.

  — Am aprins o ţigară, o clipă. Şi am tras doar un fum. Pe urmă, am aruncat-o pe fereastră.

  — De ce? Dacă-mi dai voie să te întreb.

  — Nu puteam să dorm.

  — Nu-mi place asta, Phoebe, nu-mi place deloc, i-a spus mama. Mai vrei o pătură?

  — Nu, mulţumesc, noapte bună, i-a spus Phoebe.

  Se vedea cât de colo că voia să scape de ea.

  — Cum a fost filmul? a întrebat-o mama.

  — Grozav, numai că mama lui Alice se tot apleca mereu peste mine s-o întrebe dacă nu simte că face o gripă. Ne-am întors acasă cu taxiul.

  — Ia să-ţi văd fruntea. Arde?

  — N-am luat nimic de la ea. N-avea nici pe dracu'. Era numai o ideea a maică-şi.

  — Bine. Hai, culcă-te. Cum a fost masa?

  — Infectă.

  — Ai auzit ce ţi-a spus tata despre cuvântul ăsta. Şi pe urmă, de ce spui c-a fost infectă? Ai avut un cotlet splendid de miel. Am fost tocmai până la Lexington Avenue să ţi-l…

  — N-am nimic împotriva cotletului. A fost foarte bun, numai că Charlene îmi suflă veşnic în faţă când pune ceva pe masă. Suflă peste mâncare, peste toate, peste toate…

  — Bine. Hai, culcă-te. Pup-o pe mama. Ţi-ai făcut rugăciunea?

  — Da, la baie. Noapte bună!

  — Noapte bună. Hai, dormi. Am o durere de cap îngrozitoare, a spus mama.

  Are foarte des dureri de cap. Zău.

  — Ia nişte aspirine, i-a spus Phoebe. Holden se întoarce miercuri, nu-i aşa?

  — Da, după câte ştiu eu. Hai, vâră-te acolo sub plapumă. Uite-aşa.

  Am auzit-o pe mama ieşind şi închizând uşa. Am aşteptat câteva clipe, apoi am ieşit şi eu din dulap. În întuneric m-am ciocnit de Phoebe, care se dăduse jos din pat şi venea către mine.

  — Te-am lovit? am întrebate.

  Acum, când erau părinţii acasă, trebuia să vorbim în şoaptă.

  — Trebuie s-o iau din loc, i-am spus.

  Cu toate că era întuneric, am reuşit totuşi să găsesc marginea patului. M-am aşezat şi mi-am pus pantofii. Eram cam nervos. Recunosc.

  — Nu pleca acum, mi-a şoptit Phoebe. Aşteaptă să adoarmă!

  — Nu. Plec acum. E cel mai bine, i-am zis eu. Mama e la baie, şi tata a pus probabil radioul să asculte ultimele, ştiri sau altceva. Acuma e cel mai bine.

  Eram atât de nervos, încât nici şireturile nu reuşeam să mi le leg ca lumea, nu că m-ar fi omorât sau mai ştiu eu ce dacă m-ar fi găsit acasă, dar ar fi fost foarte neplăcut.

  — Unde naiba eşti? am întrebat.

  Era atât de întuneric, că nu reuşeam s-o văd.

  — Aici.

  Era chiar lângă mine. Dar eu n-o văzusem.

  — Am lăsat valizele alea păcătoase la gară, i-am zis. Ascultă, nu cumva ai nişte bani? Sunt pe jantă.

  — N-am decât banii pentru cadourile de Crăciun, n-am cumpărat încă nimic.

  — Aha!

  Nu voiam să-i iau banii de cadouri.

  — Vrei să-ţi dau ceva din ei?

  — Nu vreau să-ţi iau banii de cadouri.

  — Aş putea totuşi să-ţi împrumut ceva din ei.

  Apoi am auzit-o cum se duce la biroul lui D. B. Şi deschide şi bijbâie într-un milion de sertare. În cameră era întuneric beznă.

  — Dar dacă pleci, n-ai să mă mai vezi în piesă, mi-a spus.

  Vocea-i sunase cam curios când mi-a spus asta.

  — Ba nu. Am să plec după reprezentaţie. Crezi că vreau să pierd spectacolul? Ştii ce-am să fac? Am să stau la domnul Antolini până marţi seara, şi pe urmă am să vin acasă. Dacă pot, îţi dau un telefon.

  — Uite, na, mi-a spus Phoebe.

  Încerca să-mi dea banii, dar nu-mi găsea mâna.

  — Unde eşti?

  Mi-a pus banii în palmă.

  — Dar n-am nevoie de atâţia. Dă-mi doi dolari şi gata. Vorbesc serios. Na!

  Am încercat să-i dau banii înapoi, dar n-a vrut să-i ia.

  — Poţi să-i iei pe toţi. Las' că mi-i dai tu înapoi. Adu-i la spectacol.

  — Dar, pentru Dumnezeu, cât mi-ai dat?

  — Opt dolari şi optzeci şi cinci de cenţi. Adică nu, şaizeci şi cinci, că am mai cheltuit din ei.

  Şi, deodată, am început să plânG. N-am putut