să mă stăpânesc. Am plâns înăbuşit, ca să nu m-audă nimeni, dar totuşi am plâns. Phoebe s-a speriat îngrozitor când a văzut că plâng şi a venit lângă mine, căutând să mă potolească, dar, după ce ai început, nu te mai poţi opri la comandă. Stăteam tot pe marginea patului şi Phoebe m-a luat de gât, iar eu am luat-o în braţe, dar tot nu m-am putut opri. Am plâns aşa multă vreme. Aveam impresia că de atâta plâns o să mă înec sau mai ştiu eu ce. Mamă, ce-am mai speriat-o pe biata Phoebe. Păcătoasa de fereastră era deschisă şi o simţeam pe Phoebe cum tremură, că n-avea pe ea decât pijamaua. Am încercat s-o conving să se bage în pat, dar n-a vrut.

  În cele din urmă, m-am oprit din plâns. Dar asta după multă, multă vreme. Apoi, mi-am încheiat paltonul şi m-am pregătit de plecare. I-am spus c-am să-i dau un semn de viaţă şi ea mi-a spus că pot rămâne să dorm cu ea, dacă vreau, dar i-am spus că-i mai bine să mă topesc, că m-aşteaptă domnul Antolini şi aşa mai departe. Apoi am scos şapca de vânătoare din buzunarul hainei şi i-am dat-o. Ei îi plac pălăriile astea aiurite. La început n-a vrut s-o ia, dar pe urmă am convins-o. Sunt sigur că a dormit cu ea pe cap. Zău că-i plac pălăriile astea. Pe urmă, i-am mai spus o dată c-am s-o sun dac-am să pot şi am plecat.

  Nu ştiu de ce, dar mi-a fost mult mai uşor să ies din casă decât să intru. În primul rând, pentru că nu-mi mai păsa dacă mă prinde sau nu. Zău că nu. Mă gândeam că, dacă au să mă prindă, au să mă prindă şi gata. Şi, de fapt, aproape că doream să mă prindă.

  În loc să iau ascensorul, am coborât pe scară. Pe scara de serviciu. Era cât pe-aci să-mi rup gâtul, împiedicându-mă de zece milioane de lăzi de gunoi, dar până la urmă am ajuns cu bine în stradă. Băiatul de la ascensor nici măcar nu m-a văzut. Cred că-şi închipuie că mai sunt şi acum la familia Dickstein.

  Capitolul 24

  DOMNUL ŞI DOAMNA ANTOLINI AVEAU UN APARTAMENT foarte luxos în Sutton Place, cu două trepte pe care trebuie să le cobori ca să ajungi în living room şi un bar şi tot soiul de lucruri d-astea. Fusesem de multe ori la ei, fiindcă, după ce am plecat de la Elkton Hills, domnul Antolini a venit foarte des la noi la masă, ca să vadă ce mai fac. Pe atunci nu era însurat. Pe urmă, după ce s-a însurat, jucam mereu tenis cu el şi cu doamna Antolini la West Side Tennis Club, la Forrest Hilis, în Long Island. Doamna Antolini era membră la clubul ăla. Era o femeie putred de bogată. Avea vreo şaizeci de ani mai mult decât domnul Antolini, dar păreau că se înţeleg destul de bine. Mai întâi, că amândoi erau foarte intelectuali, mai ales domnul Antolini, deşi, când stăteai de vorbă cu el, băgai de seamă că este mai mult spiritual decât intelectual, cam aşa cum e şi D. B. Doamna Antolini era aproape tot timpul serioasă. Suferea destul de rău de astmă. Citiseră amândoi toate schiţele şi nuvelele lui D. B. – chiar şi doamna Antolini – şi, când a fost cu plecarea lui D. B. La Hollywood, domnul Antolini i-a telefonat şi l-a sfătuit să nu se ducă. Dar el tot s-a dus. Domnul Antolini spunea că un om care scrie cum scrie D. B. N-are ce căuta la Hollywood. Şi, de fapt, asta-i exact ce-am spus şi eu.

  Aş fi mers pe jos până la ei, fiindcă nu voiam să cheltuiesc din banii lui Phoebe decât dacă era neapărat nevoie, dar când am ajuns în stradă m-am simţit cam ciudat. Aveam un fel de ameţeală. Aşa că am luat un taxi. N-am vrut să-l iau, dar până la urmă tot l-am luat. A fost îngrozitor de greu să-l găsesc.

  Când am sunat – după ce măgarul de liftier s-a hotărât, în sfârşit, să mă lase să urc —, mi-a deschis chiar domnul Antolini. Era în halat şi în papuci şi ţinea în mână un pahar înalt cu whisky şi gheaţă. Era un tip foarte rafinat şi un băutor serios.

  — Holden, băiete, mi-a spus. Doamne, ai mai crescut cu vreo douăzeci de ţoli. Îmi pare bine că te văd!

  — Ce mai faceţi, domnule Antolini? Ce mai face doamna?

  — Perfect, amândoi. Ia dă-mi paltonul.

  Mi l-a luat şi l-a agăţat în cuier.

  — M-aşteptam să te văd c-un prunc de-o zi în braţe. Fără adăpost. Cu fulgi de zăpadă pe gene.

  E foarte spiritual uneori. Apoi s-a întors şi a strigat spre bucătărie:

  — Lillian, ce se aude cu cafeaua?

  Lillian este prenumele doamnei Antolini.

  — E gata! a strigat ea. A venit Holden? Bună seara, Holden!

  — Bună seara, doamnă Antolini!

  În casa asta a lor se striga mereu, pentru că nu erau niciodată amândoi în acelaşi timp în aceeaşi cameră. Într-un fel, era nostim.

  — Stai jos, Holden, m-a poftit domnul Antolini.

  Se vedea cât de colo că era puţin pilit. Camera arăta ca după petrecere. Peste tot pahare şi farfurii cu alune.

  — Scuză, te rog, deranjul, mi-a zis, am avut nişte prieteni din Buffalo de-ai nevesti-mi. Nişte buffaloes.

  Am râs, şi doamna Antolini mi-a strigat ceva din bucătărie, dar n-am înţeles.

  — Ce-a spus? l-am întrebat pe domnul Antolini.

  — A spus să nu te uiţi la ea când o să vină încoace. Tocmai a ieşit din cârpe. Nu vrei o ţigară? Ai început să fumezi?

  — Mulţumesc.

  Am luat o ţigară din cutia pe care mi-a întins-o.

  — Fumez doar din când în când. Nu sunt un fumător prea serios.

  — Cred, cred, mi-a zis.

  Apoi