— Deci ai divorţat de Pencey, mi-a spus.

  Întotdeauna vorbea aşa. Uneori mă distra grozav, alteori, însă, nu mă distra deloc. Sărea peste cal. Nu pot să spun că nu era spiritual – din contra, era chiar foarte spiritual —, dar uneori e enervant când un om spune un lucru ca: „Deci ai divorţat de Pencey”. Şi D. B. Sare uneori peste cal.

  — Ce s-a întâmplat? m-a întrebat domnul Antolini. Ce-ai făcut la engleză? Dac-ai căzut la engleză, nu te mai primesc aici, tu, care erai asul aşilor la compuneri.

  — Nu, la engleză am trecut, cu toate că ne-am ocupat mai mult de literatură. N-am scris decât vreo două compuneri trimestrul ăsta, i-am spus. Dar am căzut la retorică. Aveam un curs pe care trebuia să-l urmăm – un curs de retorică – şi la ăla am căzut.

  — De ce?

  — Nu ştiu de ce.

  Nu prea aveam chef să-i înşir toată povestea. Tot mai aveam ameţeală şi mă mai apucase şi o straşnică durere de cap. Zău că da. Dar se vedea cât de colo că-l interesa problema, aşa că i-am povestit puţin despre toate astea.

  — E vorba de un curs la care fiecare băiat din clasă trebuie să se ridice să ţină un discurs. Ştiţi şi dumneavoastră cum e. Un discurs liber, spontan, şi dacă băiatul o ia cât de cât pe alături, trebuie să strigi tare şi cât de repede poţi „Digresiune”. Şi asta mă enerva la culme. Am luat, de altfel, un insuficient.

  — De ce?

  — Nu ştiu. Povestea asta cu digresiunea mă scotea din sărite. Nu ştiu. Nenorocirea cu mine e că mie-mi place când o ia unul pe alături. E mult mai interesant.

  — Nu te interesează ca atunci când cineva îţi spune un lucru să se ţină de subiect?

  — Ba da! Îmi place să se ţină de subiect, dar nu-mi place să se ţină scai de el. Nu ştiu, dar cred că nu-mi place când un om se ţine tot timpul de subiect. Recunosc că băieţii care aveau notele cele mai bune la retorică erau cei care se ţineau tot timpul scai de subiect. Dar era un băiat, unul Richard Kinsella, care nu prea se ţinea de subiect, şi căruia veşnic îi strigau „Digresiune”. Şi asta era îngrozitor, fiindcă în primul rând era un tip foarte nervos – vreau să spun, foarte nervos —, căruia îi tremurau buzele de câte ori îi venea rândul să vorbească, şi, dacă stăteai în fundul clasei, abia îl auzeai. Când se mai liniştea şi nu-i mai tremurau buzele, vorbea mai interesant decât toţi ceilalţi. Pe mine, cel puţin, mă interesa. Totuşi, era cât pe-aci să cadă şi el. A luat un suficient cu plus fiindcă tot strigau mereu că face digresiuni. Odată, a vorbit despre o fermă pe care o cumpărase taică-su în Vermont. Şi tot timpul cât a vorbit au urlat la el că o ia pe alături, şi profesorul, domnul Vinson, i-a dat un insuficient, fiindcă nu spusese ce animale şi legume şi alte lucruri cultivau la fermă. Ştiţi ce făcea Richard Kinsella ăsta? Începea să povestească despre fermă şi pe urmă, deodată, se apuca să-ţi spună despre scrisoarea pe care o primise maică-sa de la unchiul lui şi cum se îmbolnăvise unchi-su de poliomielită la patruzeci şi doi de ani şi cum nu lăsase pe nimeni să vină să-l viziteze la spital, fiindcă nu voia să-l vadă nimeni că umblă cu corset. Recunosc că toate astea nu prea aveau legătură cu ferma, dar era interesant. E interesant când un băiat îţi povesteşte despre unchiul lui. Mai ales când începe să vorbească despre ferma lui taică-su şi apoi, deodată, ajunge să-l intereseze mai mult unchi-su. Vreau să spun că-i o porcărie să-i tot urli „Digresiune! Digresiune!” când el e drăguţ şi emoţionat… nu ştiu. E greu să vă explic.

  Nici nu prea aveam chef să-i explic. În primul rând, că mă apucase durerea aia de cap îngrozitoare. Doamne, ce mai doream să vină doamna Antolini cu cafeaua. Ăsta-i un lucru care mă enervează cumplit – când cineva spune că-i gata cafeaua şi de fapt nu e.

  — Holden… Vreau să-ţi pun o întrebare scurtă, pedagogică şi cam încuiată. Nu crezi că fiecare lucru trebuie făcut la timpul şi la locul potrivit? Nu crezi că, dacă un om începe să vorbească despre ferma lui taică-su, e bine să se ţină de subiect şi, după ce-l isprăveşte, să treacă la altul, adică la corsetul lui unchi-su? Sau, dacă acel corset era un subiect atât de pasionant, de ce nu l-a ales pe ăsta în loc să aleagă ferma?

  N-aveam nici un chef să mă gândesc şi să-i răspund şi aşa mai departe. Mă durea capul şi mi-era rău. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mă cam durea şi stomacul.

  — Da… nu ştiu. Îmi închipui c-ar fi trebuit. Adică, vreau să spun c-ar fi trebuit să-l aleagă pe unchi-su în loc s-aleagă ferma, dacă unchi-su îl interesa mai mult. Dar, de multe ori nu ştii ce te interesează cel mai mult până nu începi să vorbeşti despre ceva care nu te interesează cel mai mult. Vreau să spun că uneori n-ai încotro. Şi cred c-ar trebui să laşi omul în pace atunci când, în sfârşit, îl interesează un lucru şi se înfierbântă povestindu-ţi despre el. Mie îmi place când văd că un om se pasionează de un lucru. E frumos. Dumneavoastră nu-l ştiţi pe profesorul ăla, domnul Vinson. Era în stare să te înnebunească, el şi clasa lui nenorocită. Tot timpul nu făcea decât să repete: unificaţi şi simplificaţi. Dar există lucruri pe care nu le poţi unifica sau simplifica. Adică e greu să simplifici sau să unifici un lucru numai pentru că aşa vrea altul. Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe domnul Vinson. Recunosc că era foarte învăţat şi, mă rog, tot restul, dar